Maybe you also listen to: NAO - For All We Know

It's been quite a long time since my last album review and I wanted since couple of months ago to direct your attention towards this one. It's my first post of this year and the first time I'm writing an album review in English so...here goes.
The british singer, Nao, caught my eye a year ago while I was surfing between new tracks on Youtube.

Neo Jessica Joshua, better known as Nao, is a British singer-songwriter and record producer from East London. Her sound has been described as soul combined with electronic music, funk and R&B.(Wikipedia)

"For All We Know" is a beautiful mix of R&B, soul and electronic cuts. "This former backing vocalist’s soulful, involving debut album is at first glance a thoroughly up-to-date digital workout with a long cast list of co-producers bringing their A-game (the jazz-trained Nao has co-producer credits throughout). Somehow, unity of vision pervades." (The Guardian)

Nao penned her first song in 2013 and her first single, "So Good", helped her create her template for an emotionally pop that gives away little about its creator. "On "For All We Know", Nao autopsies various relationships—with friends, lovers, outgrown versions of herself—and, having decided what went wrong, calmly takes down the perpetrators."(Pitchfork)

Nao’s tone is filled with romantic defiance, even when, as on breakout single “Bad Blood” the lost love under her microscope is platonic. The chorus sounds tremendous. The video increases the "alien" atmosphere offered by Nao's vocals.



“Fool to Love”, a song about a doomed relationship, resonated a lot with myself. She sings with the weight of lessons learned: “I’m wise and I’m older”.

 

Nao's angelic voice oscillates between euphoria and self-examination. “In the Morning” strikes harder as she acts the part of a lover too polite to say it’s over. “Buried all my feelings, I’m withholding,” she sings, uneasily. “I tried to leave him signs ... Are they hard to recognize?”.



Other songs that I listen on repeat from this album are "Inhale Exhale", "Get to Know Ya" and "We Don't Give A" - admiring the contrast between abrasive beats and silky seductive vocals.
“Get to Know Ya” opens the album with funk guitars and melismatic melodies, before “Inhale Exhale” bounces it up a notch with a lusty bass strut that melts away as melodies zipwire across octaves.

 

The album contains 18-tracks; the songs can impress with their "breadth: “Blue Wine” a moment of cosmic relief, winds down to slow-jam tempo, but blossoms into something exquisitely languid and sprawling. Again on “Blue Wine” the music feels emotionally descriptive without the need for disclosure—“broken emotions” are the narrator’s ailment, we’re told. But when vagueness is a catalyst, rather than a stand-in for passion, its evasive profundity teaches you to look for what’s missing."(Pitchfork)

 

If you liked my review, be sure to check out some of my previous ones below:

Jessie Ware
Hozier
FKA Twigs
Azealia Banks

Until next time enjoy the snow! :)

Beldi

Poate asculti si tu: Azealia Banks - Broke With Expensive Taste

     Au trecut 3 ani de cand Azealia a aparut subit din undergroundul New York-ez cu single-ul "212". "212" a fost rampa ei de lansare, samanta triumfului si in acelasi timp a controversialitatii ce a urmat. Cu abilitati de a canta versuri profane si refrene angelice, de a imbina rap-ul cu house-ul anilor '90 si atitudinea de strada cu outfitt-urile de runway, Azealia si-a creat cu usurinta o poarta de intrare in lumea muzicala.

     Mai intai a sosit mixtape-ul "Fantasea"(2012) care promitea mult, apoi ep-ul "1991" cu 4 melodii originale , fiecare insotita de un videoclip. In timpul asta muzica curgea, notorietatea ei crestea si toata lumea astepta albumul de debut cu nerabdare. Imi amintesc ca scriam prin 2012 despre ea intr-un articol pe urban.ro si eram entuziasmat de prospetimea care o aducea pe piata rap.
     Insa in timp ce munca pentru albumul de debut a inceput sub aripa Interscope Records, Azealia s-a poticnit in primul rand din cauza neintelegerilor artistice cu casa de productie si in al doilea rand din cauza comportamentului ei pe retelele de socializare unde s-a luat in mod direct, folosind cuvinte deloc ortodoxe , de T.I. si Iggy Azalea, Perez Hilton, Baauer, Pharell si Disclosure, asta costand-o colaborari cu ei si eventual desfacerea contractului cu Interscope.



     "Broke With Expensive Taste" a fost lansat in urma cu o luna fara multa promovare, mai exact printr-un simplu tweet. Perioada lunga in care a fost conceput a diminuat considerabil asteptarile si nu a fost deloc surprinzator faptul ca jumatate din el contine materiale deja auzite, in timp ce a doua jumatate e fresh, suna intrigant si ciudat, insa nu se imbina destul de bine cu prima.



     Dupa ce asculti primele 3 cantece de pe album intelegi de ce Interscope si-a pus intrebarea: "Ce facem cu albumul asta?". "Idle Delilah" combina fara efort elemente de house, dubstep si muzica caraibiana. Este urmat de "Gimme a Chance", cu o linie melodica in care basul si trompetele predomina pe un fundal impregnat de influente post-disco care se transforma in merengue in timp ce artista trece de la rap in engleza la spaniola. "Desperado" imprumuta o portiune din "Bandelero Desperado" a lui MJ Cole de la inceputul lui 2000 pe care Azealia arunca versuri cu o usurinta impresionanta intr-un ritm impecabil incat mi-a trebuit cateva ascultari ca sa realizez ca fiecare vers din strofe are aceeasi rima.



     Per total singurul element care unifica albumul este vocea ei si e usor de inteles de ce o casa de discuri ar fi reticenta sa-l lanseze ascultatorilor care nu au urmarit-o pana acum. "Nude Beach a Go-Go" apare pe album ca nuca in perete, ca o bucata de tort in mijlocul unei intersectii la ora de varf; insa nu pot trece cu vederea melodii precum "Heavy Metal and Reflective", "Chasing Time" sau "Jfk"(feat. Theophilus London) care sunt adevarate club bangerz.



     Pana la finalul albumului am ajuns sa o vad pe Azealia ca un artist dance pop capabil de a combina rime grele si flow comparabil cu artisti rap consacrati, elemente de pop, house si rap care o fac sa para dinamica, flexibila si in concluzie complexa. As putea sa o compar cu Drake si Nicki Minaj pentru faptul ca este si raperita si cantareata in acelasi timp.

     Hip hop-ul New York-ez din ultimii ani se indreapta catre o zona in care artistii combina rap-ul cu liniile melodice experimentale, dance, house, trip-hop etc, iar rimele rapide si flow-ul solid cu bucati de pop. Ei bine, Azealia Banks se incadreaza de minune in aceasta zona in timp ce evidentiaza doua parti diferite ale orasului, periferia cu limbajul brutal, rimele tari si mixul de freestyle, reggaeton sau bachata si viata de noapte a cluburilor cu ritmuri hipnotizante, care te prind fara sa vrei.

     Personal albumul asta ma face sa ma misc, pare o cursa de montagne-russe, cu urcusuri si coborasuri, schimbari de directie si altitudine, care odata ajunsa la final te face sa mai vrei sa urci inca o data; de aceea primeste un 9.


Beldi


P.S.: Despre Azealia scriam cu ceva in urma AICI !!!. Pentru cei interesati de hip-hop si RnB experimental recomand Frank Ocean - "channel Orange" sau FKA Twigz - "LP1".

Poate asculti si tu: Hozier - Hozier

     Cu o voce mare, emotionanta si capabila sa plonjeze in adancul intunecat iar apoi sa erupa intr-un urlet lupin, Andrew Hozier-Byrne a devenit "the next big thing" in urma cu un an in Irlanda cand single-ul "Take me To Church" a ajuns pana pe pozitia secunda a topului de specialitate.
      Cantecul este un blues cu carente dramatice in care relatia Irlandei cu biserica catolica este comparata cu o relatie de dragoste toxica ("I'll worship like a dog at the shrine of your lies/ I'll tell you my sins and you can sharpen your knife") iar videoclipul condamna actiunile brutale ale guvernului rus asupra homosexualilor.



      Fiul unui baterist care activa intr-o trupa de blues, Hozier a fost crescut in Wicklow ascultand Muddy Waters, John Lee Hooker, Blind Willie Johnson, Chess Records si Motown. Mai tarziu a descoperit jazz-ul si s-a indragostit de Ella Fitzgerald si Nina Simone si de rock-ul sumbru al lui Pink Floyd si Tom Waits. Pentru o vreme parea ca are doua personalitati muzicale diferite, una careia ii placea sa cante rock in diverse pub-uri si alta care studia muzica la colegiul Trinity si canta in corul Anuna (2009-2012).

     Insa odata cu trecerea timpului si experienta dobandita, Hozier a reusit sa combine cele doua lumi in sunetele dulci ale propriilor cantece, un mix de mormaieli specifice gospel-ului care se umfla tandru sub asprimea rifurilor de chitara si a aplaudatului. Aceasta combinatie adauga un aer matur, grav si o oarecare stare religioasa versurilor romantice, uneori obsesive care il gasesc osciland intre dragoste si abuz.



    In "From Eden" , unde vocea lui aduce usor cu cea a lui Sting, se "taraste" pana la usa fetei iubite pentru a-si exprima uimirea de a intalni o persoana atat magica, atat de tragica in timp ce in "Work Song" isi admira partenera pentru iubirea si acceptarea de care a dat dovada in ciuda tuturor relelor savarsite de el inainte de a o intalni ("No grave can hold my body down/ I'll crawl home to her").



     Duetul folk "In a Week" , interpretat alaturi de cantareata irlandeza Karen Cowley, descrie intalnirea a doi iubiti si dorinta de a fi impreuna pentru totdeauna, pe lumea cealalta. Cantecul se incheie cu promisiunea ca dupa ce trupurile lor nu vor mai exista atunci in sfarsit vor fi "acasa".



      "Someone New"  incepe romantic, lejer doar pentru a urca inspre un refren jucaus ("I fall in love just a little/ Oh a little bit, everyday with someone new.")



     Inzestrat cu o voce senzuala si un conflict interior misterios si atragator, Hozier amesteca elemente de r&b, soul si blues pentru a creea piese precum "Angel Of Small Death & The Codeine Scene" , preferata mea de pe album.

     Albumul suna bine si primeste un 8/10 din partea mea.

P.S.: Poate te-ar interesa si cel de-al 2-lea album al talentatei Jessie Ware - "Tough Love", un mix romantic intre vocea sa aerata si sunetele electro-blues sau albumul semnat Hugh Laurie aka. Dr. House - "Didn't It Rain" , o portie de cantece blues si jazz numai buna de ascultat la caldurica, departe de gerul de afara

     Pana data viitoare, muzica buna in timpane!


     Beldi

Poate asculti si tu: Jessie Ware - "Tough Love"

     A trecut ceva timp bun de cand am scris ultima oara o recenzie a unui album si intr-un final momentul potrivit a aparut. Cel de-al 2-lea album semnat Jessie Ware, "Tough Love", imi incanta de o saptamana timpanele. Simt cum ma indragostesc din nou de vocea aerata a lui Jessie si de modul in care se impleteste delicat si fara efort cu beat-urile electronice.

     De la primul album Jessie s-a dovedit a fi o cantareata talentata care proiecteaza un gust interesant in muzica si care are o intuitie extraordinara cand vine vorba de alegerea producatorilor cu care colaboreaza. Viziunea ei muzicala se invarte in jurul unui sound experimental care este foarte rar intalnit in peisajul muzical actual.



     Nu foarte des am intalnit o cantareata care sa ma incante intr-un mod atat de delicios si placut fara a tinde sa sune plictisitor. In momentele ei cele mai bune Jessie suna cu adevarat interesant fara sa lase impresia ca ar depune un efort ca sa o faca.

     Urmand debutul sau exceptional din 2012, "Devotion", Jessie abordeaza o varietate de genuri muzicale care ii permit sa ajunga la ascultatori noi, ascultatori cu urechi focusate pe muzica comerciala de exemplu. Unele dintre piesele care o ajuta sa faca acest lucru, precum midtempo-ul "Want Your Feeling" sau “Sweetest Song”, ii vin ca o manusa, fara a lasa impresia ca doar ar cocheta cu ele. Totodata unul dintre single-urile care promoveaza albumul, "Say You Love Me", scris impreuna cu Ed Sheeran, este o balada acustica emotionanta care iti intra cu usurinta pe sub piele; un cantec sentimental care nu reinventeaza neaparat roata muzicii pop.



     Astfel mixul dintre experimental si traditional, soul, pop si electronic plus versurile melancolice alaturi de interpretarea diafana a lui Jessie, sunt ingredientele perfecte pentru un album melodios care ar putea rula ca background muzical in timpul unei expozitii sau al unei seri festive insa si in noptile reci de iarna, la lumina focului din semineu, alaturi de jumatatea ta.
     Personal imi plac "Cruel", "Say You Love Me" si "Champagne Showers".



     M-am bucurat foarte mult ca am reusit sa o vad in concert pe 30 noiembrie 2012 alaturi de Jamie Woon la Romexpo si sper sa ajung la sfarsitul lui ianuarie pe O2 Arena in Londra pentru a asculta si piesele noi.



     Albumul primeste un 9,5 de la mine. Il recomand cu caldura.

 P.s.: Arunca un ochi si peste recenzia albumului de debut semnat Jessie Ware - "Devotion", si spune-mi ce crezi despre el intr-un comentariu.


 Beldi

Poate asculti si tu: Indila - Mini World

UPDATE: A aparut noul videoclip semnat Indila pentru cel de-al 2-lea single de pe albumul de debut, "Mini World" , si anume: "Tourner dans le vide". Un videoclip care incepe cu tanara artista care soseste intr-un castel unde in timpul unei petreceri iubitul sau sculptor este omorat de printul gelos din cauza refuzului ei de a fi cu el. O poveste romantica si tragica care ilustreaza creativ si sensibil versurile cantecului. Pentru a-l intelege mai bine gasesti traducerea lor AICI. Imi place ideea de continuitate dintre videoclipuri , dovada fiind aceeasi costumatie din primul videoclip pe care Indila o poarta la inceputul acestuia si mixul de clasic si modern reflectate atat vizual cat si auditiv, imbinand versurile romantice, aproape ca ale unui poem, cu ritmul modern, mai ales in partea de refren. Cred ca tanara domnisoara s-a ales cu un nou hit pe mana. Ce zici?
 

***

     Am neglijat capitolul asta insa unele lucruri sunt bine venite mai tarziu decat niciodata. Unul dintre putinele albume pe care, spre rusinea mea, le-am ascultat in ultimul timp este "Mini World" al celei mai noi revelatii franceze, Indila.

 

     Cine este Indila? Cantautoarea, pe numele sau Adila Sedraia, se descrie ca fiind "o adevarata pariziana , nascuta in Paris si un copil al lumii . Familia mea este de origine algeriana dar am si radacini cambodgiene si indiene ".  
     Influentata de artisti precum Michael Jackson , Ismael Lo , Buika , Warda , Jacques Brel si Lata Mangeshkar, ea descrie universul ei muzical ca fiind variat si multinational, dovada fiind faptul ca interpreteaza melodii atat in limba franceza cat si in engleza si hindi.

 
     Indila a devenit cunoscuta prin colaborari cu artisti din zona rapului precum OGB , Rohff ( Thug Mariage ), Soprano ( Hiro ) , TLF , Nessbeal , Algérino , DJ Abdel sau Youssoupha ( Dreamin ), aceasta experienta fiind, dupa cum spune chiar ea, "o asigurare", un mod sigur de a pasi din umbra catre lumina reflectoarelor.
     Acum toate luminile sunt intoarse spre ea iar intr-un interviu acordat la Paris artista afirma ca nu ii place sa dezvaluie nimic din originile sale si caracterul sau - " Eu sunt batrana si muzica mea este atemporala ( ... ) azi am intre 25 si 30 de ani". Prefera ca publicul sa se concentreze pe muzica sa , mai degraba, decat asupra personalitati ei.
     Albumul de debut a creat un val de interes in randurile iubitorilor europeni de muzica si acest lucru se datoreaza in primul rand single-ului "Dernière Danse" care a ajuns pana pe pozitia secunda in topurile de specialitate din Franta.



     Despre album Indila spune: "M-am nascut cu acest album. (...) Cel mai important lucru nu este viata mea, ci povestea pe care vreau s-o spun publicului ". Materialul discografic a fost lansat pe 24 februarie si a atins treapta fruntasa a vanzarilor francofone.



    Pe forumurile de specialitate multi sperau ca albumul sa nu fie compus doar dintr-un hit si restul melodii de umplutura. Ei bine, la intrebarea "-Merita sa cumperi acest album?" raspunsul este DA, cu litere mari si bolduite. "Mini World" este un album perfect care te poarta departe de la bun inceput. Indila are o voce diafana , perfecta pentru mixul de sunete etnice si pop. Melodiile ei sunt usor de retinut, fermecatoare, induc un sentiment de calm iar uneori inspira o usoare suferinta interioara ce rezoneaza cald cu publicul.



     Personal imi place foarte mult timbrul Indilei iar albumul chiar ma poarta intr-o lume nostalgica, diafana, de poveste. Imi plac "Dernière Danse" , "Tourner dans le Vide" si "Tu ne M'entends Pas". Pentru a fi la curent cu tot ce este nou legat de Indila, urmariti-o pe pagina sa de Facebook.

     Ii acord un 8,5/10 si te invit sa asculti si alte albume bune precum Hugh Laurie - Didn't It Rain , fun. - Some Nights sau The XX - "XX"  

Poate asculti si tu: Hugh Laurie - Didn't It Rain

 

 

UPDATE: Goodie: Sarcasticul si in aceiasi masura carismaticul Doctor House va ajunge si pe meleagurile patriei noastre pentru a-si promova ultimul album lansat, "Didn't It Rain". Actorul britanic a intrat in Cartea Recordorilor de doua ori: drept cel mai bine platit actor intr-un serial TV, dar si pentru serialul "Dr. House", cel mai de succes serial TV din toate timpurile. Concertul ce va avea loc in data de 12 iulie la Sala Palatului si face parte din extensia turneului mondial de promovare , dupa concertele sold-out din America de Sud, Australia si Noua Zeelanda. Hugh Laurie va fi acompaniat de The Copper Bottom Band. Go grab your ticket! Pacat ca nu voi fi in tara, altfel as fi fost in primul rand!

*** 

In total sincron cu vremea de afara astazi o sa-mi clatesc timpanele cu noul album semnat Ex Dr. House adica Hugh Laurie, "Didn't It rain".

Obisnuia sa fie cel mai bine platit si cel mai urmarit actor la tv, dar acum Hugh Laurie are febra blues-urilor. Ca sa fiu realist, Hugh a avut o feblete fata de muzica inca din copilarie, luand lectii de pian, chitara, tobe, muzicuta si saxofon; iar daca primul album lansat, "Let Them Talk" , era o colectie bogata si bine lustruita de melodii jazz si blues, cel de-al doilea este mai relaxat, Laurie isi permite sa alunece usor inspre fundal atat ca interpret cat si ca pianist.

Asa cum ne-a obisnuit cu invitati pe primul album (Tom Jones, Irma Thomas si Dr. John) si pe noul material ne asteapta o serie de featuringuri.
In afara de prezenta lui Taj Mahal (pe "Vicksburg Blues"), a lui Jean McClain si a cantaretului din Guatemala, Gaby Moreno, albumul e compact si curge lin. Laurie isi ocupa locul in spate lasandu-si de multe ori formatia si solistii de background sa fie in centrul atentiei, iar ei reusesc asta cu brio.
Nici unul dintre ei nu este ingrijorat in ceea ce priveste reinterpretarea cantecelor sau sa surprinda ascultatorul, cu totii vor sa se bucure de intreaga experienta si dau impresia ca se afla la o sesiune muzicala unplugged intre prieteni buni.

Albumul e deschis de balada "St. Louis Blues" intr-o nota de solitudine de fier dar care infloreste si se transforma intr-un tango in toata regula beneficiind de vocea aspra a lui Sista Jean McClain.
"Junkers Blues" si "The Weed Smoker's Dream" ar putea trece foarte usor ca doua apropouri la viata lui Gregory House, doctorul irascibil si dependent de Vicodine.

Timbrul vocal al lui Hugh tinde sa aiba raguseala unui claxon iar el cantand la pian e acel ceva ce vinde albumul, cel mai bun exemplu fiind "Wild Honey".



"Kiss Of Fire", interpretata anterior de Nat King Cole, Connie Francis si Louis Armstrong, isi gaseste o cu totul noua abordare prin prisma lui Hugh care pare ca-si alege spontan cantecele ce vrea sa le interpreteze.



Nu toate cover-urile incluse pe album au fost primite cu entuziasm. Citeam o recenzie mai devreme in care scria exact asa: "Oare chiar era nevoie ca un gentleman englez sa jefuiasca tot patosul din "One for My Baby"?"
Cu toate astea, Hugh interpreteaza fiecare piesa de pe "Didn't it Rain" cu credibilitate. Atat Hugh cat si formatia care il acompanieaza nu ofera nimic altceva decat dragoste si respect pe acest album placut de ascultat.
Desigur piesele merg de minune pe fundal la cina sau intr-o duminica relaxanta de vara.



Albumul a fost produs in intregime de Loe Henry, castigator al premiului Grammy, si a fost lansat pe 6 mai.

In aceeasi maniera blues-clasic ni se prezinta si Emmy Rossum cu al ei "Sentimental Journey".

Poate asculti si tu: Emmy Rossum - Sentimental Journey

Emmy Rossum mi-a atras atentia in controversatul serial "Shameless" fiind pentru mine o tipa fresh, carismatica din cale afara, senzuala deunazi si cu picioarele pe pamant in rest. Nu stiam ca are o cariera actoriceasca ampla dar si un background muzical puternic.

Tanara de 26 de ani a flirtat atat cu actoria cat si cu muzica jucand in filme precum "Mystic River"(2003), "The Day After Tomorrow"(2004), aclamatul "The Phantom of the Opera"(2004) sau recentul "Beautiful Creatures". 

Astazi ma opresc pret de cateva minute bune asupra partii muzicale pe care o descopera urechile mele invaluita intr-o eleganta a unor melodii clasice din anii 20 si pana in anii 60. Se pare ca Emmy a mai lansat doua albume pana la cel de fata si anume "Inside Out"(2007) despre care afirma ca si-a gasit inspiratia din frustrarea creata de lipsa de emotie onesta din cantecele ce se aud pe radio in zilele noastre si tot in acelasi an a aparut si EP-ul "Carol of the Bells". 

Despre sound-ul si stilul muzical adoptat pe albumul de debut, Emmy spunea ca : "Nu e muzica pop, nu e Britney Spears bubblegum pop. Vreau sa aiba un aer asemanator cu muzica lui David Gray sau a lui Annie Lennox."

La inceputul acestui an a fost lansat "Sentimental Journey". Spre deosebire de "Inside Out" pentru care Emmy a scris in intregime cantecele, albumul de fata este o colectie de cover-uri ale unor melodii clasice. Miss Rossum a ales aceste cantece deoarece: "Clasicii si jazzul mi-au marcat copilaria si astfel am simtit ca e destul de natural sa inregistrez acest album". Emmy a alcatuit tracklist-ul precum un calendar muzical care poarta ascultatorul intr-o calatorie emotionala prin toate lunile anului; "Fiecare cantec trebuie sa reflecte fie liric fie emotional fiecare luna".

Albumul este plin de melodii pe care Emmy le iubea in copilarie, cantece interpretate in original de Bessie Smith, Frank Sinatra, Judy Garland, Connie Francis, Eddie Cantor, Edith Piaf, Billie Holiday, Dean Martin si Willie Nelson.

Dupa o prima ascultare cap-coada pot spune ca sentimentul dat de album per ansamblu este unul de liniste, eleganta si jazz-chic. Unele voci afirma ca Emmy ar trebui sa se rezume la cariera actoriceasca insa parerea mea tina sa fie diferita. Timbrul ei e un pic fortat pe alocuri insa in general se muleaza foarte bine pe linia melodica. Mult pian, un saxofon in fundal si versuri care reflecta perfect gandirea "sentimentala" americana de la inceputul sec. 20, acestea sunt elementele predominante ale albumului; usor simplista, mult visatoare si adeseori naiva, insa cine sunt eu sa judec inteligenta emotionala a oamenilor.

Imi plac cu precadere "These Foolish Things (Remind Me of You)" si "Nobody Knows You (When You're Down and Out)".


Apreciez s-o aud pe Emmy cantand pasaje in franceza pe melodia "Autumn Leaves( Les feuilles Mortes)"  si abordand un ritm mai jucaus pe "Things".
Desi oarecum sfioasa in tonalitate, Rossum a lucrat cu cativa muzicieni extraordinari, inclusiv Giulio Carmassi care o acompanieaza la fiecare pas cu melodiosul sau pian.


Rezultatul este ca, in timp ce stilul abordat de Rossum face parte clar din genul cabaret - Broadway, albumul are un aer relaxat, jazzy, diferit de asteptarile pe care le-am avea de la o persoana crescuta si invatata cu opera si teatrul muzical.


Indiferent de parerile impartite ale publicului Emmy ne cucereste inevitabil cu prezenta sa diafana si trebuie sa recunosc ca, asa cum am citit intr-un comentariu pe youtube: "tipa a castigat loteria genetica". Pentru mai multe detalii despre cariera lui Emmy, o puteti urmari pe pagina ei de Facebook cat despre albumul "Sentimental Journey" din partea mea il recomand inspre ascultare intr-o dupa amiaza de vara in timp ce conducex\ci pe un drum de tara, relaxat, cu o tigara in coltul gurii si batand usor ritmul cu degetele pe volan.
Eu ii dau 7/10 stele. Ascultare placuta.
Avand in vedere succesul single-ului semnat Pink - "Give me one reason", arunca o privire si pe ultimul album al cantaretei, a carui recenzie o gasesti AICI.

Poate asculti si tu: Bruno Mars - Unorthodox Jukebox

Bruno Mars este extrem de talentat. Stim asta din momentul in care a aparut pe neasteptate cantand refrenul cantecului "Nothing on you" (B.o.B.) si am inteles cat de versatil poate fi, dovada sta albumul sau de debut "Doo-Wops & Hooligans" (2010). De asemenea stim si unele lucruri caruia lui Mars ii plac: palariile (fedora), maimutele, muzica lui Sting si onomatopeele aruncate ocazional, pentru a numi doar cateva. Dar oare stim cu adevarat cine este Bruno Mars, ca performer,compozitor si persoana? In pofida accesibilitatii muzicii sale, Mars nu s-a impus ca o forta muzicala si o personalitate puternica care sa se vada prin muzica sa precum au facut-o artisti ca Rihanna, Eminem si Lady Gaga. Mars fredoneaza cantece de dragoste si balade nostalgice, de multe ori in mod spectaculos, dar este asta de ajuns ca sa-l faca o dulce si de durata prezenta pe scena muzicii pop?

Cantaretul in varsta de 27 de ani, nascut in exoticul Hawaii incearca sa raspunda la aceasta intrebare pe "Unorthodox Jukebox", cel de-al doilea album asteptat cu entuziasm de fani si critici deopotriva. Pe noul material discografic reuseste sa amestece alegerile stilistice mai sigure cu ideile relativ indraznete. Primul single "Locked Out of Heaven" a atins pozitia fruntasa a celebrului Billboard Hot 100. Sa vedem ce alte surprize ascunde albumul.

 1. Young Girls - Bruno deschide cel de-al doilea album cu un aranjament elegant si versuri despre recunoasterea pacatului in timp ce se complace in el. Modul in care versurile sunt scrise si vibe-ul dat de backing vocals ne duc cu gandul la albumul de debut, insa Mars si The Smeezingtons exploreaza in continuare seriozitatea umbrita din "It Will Rain".
Mai jos puteti urmari interpretarea live a piesei din cadrul show-ului Victoria's Secret. Pentru mine se potrivesc per-fect!



 2. Locked Out Of Heaven - Unii spun ca "maimutareste" stilul formatiei The Police insa nu asta conteaza. "Locked Out Of Heaven" este cel mai bun single al lui Mars pana in prezent, cantautorul geme despre desfranare pe o linie melodica asezonata cu sunete stridente de chitara si exclamatii ce intaresc interpretarea sa . Uneori, single-ul de debut al unui album este greu de gasit, alteori apare exact in fata ta si-ti ofera o imbratisare mare si confortabila.



 3. Gorilla - O piesa ambitioasa si care inunda timpanele ascultatorilor cu gemete si versuri ce starnesc fantezii sexuale. Versuri presum "You and me, baby, making love like gorillas!" n-au cum sa nu-ti ramana in cap. Ritmul tobelor si pianul pe refren te coplesesc frumos. Personal o consider o piesa pasionala numai buna de dat pe spate persoana dorita.

 

 4. Treasure - Folosind un ritm care ne aminteste de visatorul single "If I Ever Feel Better" (Phoenix) Mars & co. sunt toti un zambet in timp ce livreaza un vartej de disco-pop. Unii poate vor simti ca "Treasure" , cu armoniile sale extraordinare, refrenul clasic ce te prinde din prima si nuantele sexuale viclene , descrie starea muzicala care-l face pe Mars sa fie cel mai fericit.

 

 5. Moonshine - Cu o haina retro clara si decorat cu sunete sintetizate "Moonshine" ne ofera versuri simple precum "Take us to that special place/That place we went the last time, the last time". Chiar si atunci cand Mars, The Smeezingtons si compozitorii invitati - Mark Ronson si Andrew Wyatt - nu mai au asari de scos din maneca in materie de versuri, productia este bine pusa la punct incat ascultatorul nu-si poate dori decat inca o portie de "lumina a lunii".

 

 6. When I Was Your Man - In aceasta balada sensibila Mars are inima sfaramata. Vocea este acompaniata doar de pian iar versurile descriu o relatie ce a avut loc inainte ca Bruno sa cunoasca succesul. Este genul de cantec care in cadrul unui concert va face audienta sa-si legene brichetele aprinse in aer. Desi nu este o balada puternica precum cele ale Aliciei Keys, "When I Was Your Man" ii permite intr-un mod istet lui Mars sa-si dea palaria jos si sa-si deschida sufletul indurerat in fata ascultatorilor.



7. Natalie - Batai din palme, percutie si murmur, din astea e alcatuit inceputul melodiei total opuse precedentei. Descoperim un Bruno Mars razvratit si iritat din cauza unei "gold-digging bitch". Detaliile agile de productie - diferite sunete par sa apara instantaneu la fiecare semn de punctuatie - se acumuleaza culminand in eliminarea sigura a partenerei.



8. Show Me - E timpul sa ne indreptam catre insula nativa a artistului. O briza hawaiana pluteste prin acest cantec distractiv. Ramane la latitudinea fiecaruia daca e mai bun decat "Show me" al lui Usher insa piesa este buna pentru relaxare si visare. "It's gettin' freaky in this room, room, room!"



9. Money Make Her Smile - Mars si The Smeezingtons isi expun pe deplin calitatile lor de artisti pop in acest cantec, un amestec cremos de shimbari rapide de ritm, percutie care iti ia respiratia si sunete electronice care l-ar face gelos chiar si pe Will.I.Am. Dupa ce in cea mai mare parte a albumului a fost dusa o lupta grea de indepartare de la stilul albumului de debut, Mars & co. se aventureaza intr-un teritoriu necunoscut, isi asuma riscuri noi si...reusesc sa surprinda mai mult decat placut.

Funny fact: Intrebat despre inspiratia din spatele acestui cantec Mars a afirmat ca la un moment dat se afla intr-un club de striptease in Paris, cei de acolo l-au recunoscut si au pus melodia "Just the way you are" care este un cantec bun dar nu este unul tocmai potrivit pentru un astfel de club asa ca a scris cantecul de fata si a adaugat ca ar fi foarte mandru daca l-ar auzi pe acesta in cluburile de gen.

 

 10. If I Knew - "I wouldn't have done all the things that I have done/If I knew one day you'd come", Mars canta aceste versuri ca un dulce sarut de la revedere. Textura albumului de debut poate fi inca o data sesizata, de ce sa te uiti in urma dupa ce ai atins un nou varf cu melodia anterioara?



 11. Old & Crazy (feat Esperanza Spalding) - Aceasta piesa este un bonus track pe editia deluxe a albumului. Este o piesa cu influente jazz cantata de Mars impreuna cu Esperanza Spalding. Aceasta este prima cantareata de jazz care a castigat premiul Grammy pentru cel mai bun artist nou in 2011 la varsta de 27 de ani. O piesa jucausa , dupa parerea mea, de umplutura.



Per total este un album care mie personal imi place. Melodii precum "Young Girls", "Money Make Her Smile", "Natalie" si "Gorilla" le am pe repeat de ceva timp incoace. Baladele cu aer dramatic, pasiunea din spatele unor versuri si chiar a unor onomatopee sfasietoare, sound-ul inovator si imaginea creata in jurul numelui lui Bruno Mars ma determina sa afirm ca directia spre care se indreapta este una promitatoare, plina de surprize cu adevarat placute. Ii acord un 8/10.

Tu ce parere ai?

Poate te-ar interesa si Frank Ocean - channel Orange sau No Doubt - Push and Shove.

Poate asculti si tu: The KDMS - Kinky Dramas and Magical Stories

Pe cei de la The KDMS mi i-a prezentat un fost coleg de munca in primavara - o trupa disco ce a concertat si la noi in tara , anul acesta , intr-unul din cluburile bucurestene. Kathy Diamond (vocals) , originara din Londra , si Max Skiba (music) , DJ polonez, sunt membrii acestei trupe care incearca sa readuca stilul disco in lumina reflectoarelor. E ciudat cum acesta a fost odata , in mod incontestabil , coloana sonora neoficiala a unei intregi natiuni , iar acum a devenit un cult care starneste curiozitatea hipsterilor.

Trupa , care a inregistrat un cover dupa "Give Me All Your Luvin'" al Madonnei si ale carei melodii au beneficiat de remixuri din partea lui Alexis Taylor (Hot Chip) si a lui Morgan Geist (Metro Area) , si-a lansat albumul de debut "Kinky Dramas & Magical Stories" sub egida casei de discuri Gomma cu sediul in Berlin. Stim ca Germania este casa productiilor disco de mare anvergura insa trebuie sa fim sinceri si sa realizam ca aceasta este o mica baza europeana a unui stil care este din ce in ce mai marginalizat.



Si era disco a avut un circuit underground, cu casele de discuri independente si petrecerile de mansarda, care mergeau in paralel cu scena mainstream , dar acum disco este o operatiune la scara mica , in ciuda declaratiilor frecvente conform carora este pe cale de a se bucura de o renastere comerciala.
Au existat cateva momente , ca de exemplu in 2008 , cand am crezut ca Hercules and Love Affair vor declansa un nou val disco , in 2009 Shena si mai apoi Tensnake insa adevarul este ca dacă vorbim despre hituri cu adevarat disco - nu house, nu techno, ci pur disco , in ultimii 30 de ani doar Kylie Minogue a avut unul - "Spinning Around".



Disco a devenit precum punk-ul , o serie de practici codificate pe care publicul larg lupta sa le accepte ca ceva dincolo de , in cel mai bun caz , nostalgia unei cantari intr-o tabara de vara si , in cel mai rau caz , karaoke kitsch. Probabil albumul celor de la The KDMS nu va schimba starea in care se afla lucrurile , dar merita mentionat aici pentru ca este un album solid de muzica disco. Nu este un album post-disco - nu face nimic cu formula initiala si nici nu o duce inspre vreun orizont nou , ci doar reaminteste motivele pentru care ne-am indragostit prima oara de muzica disco.



Vocea lui lui Kathy Diamond este uneori prea "sentimentala" , alteori un pic mormaita si legata de pamant. Titlurile unora dintre cantece sunt uneori teribile: un cliseu precum "Never Stop Believing" sau straniul "Something's Eatin' Me" , uitand faptul ca muzica disco era despre eleganta exprimare a extazului si a durerii in dragoste. Dar atunci cand le nimeresc - ca de exemplu pe melodia ce deschide albumul , "High Wire" - The KDMS fac disco-ul sa para mai putin un gen antic, de muzeu si mai mult un gen viabil , contemporan .


"Wonderman" este un intreg festival al chic-ului. "Tonight" este un testament al persoanei responsabile pentru superba linie melodica - electronic-funk.



Nu sunt sigur daca scopul acestui proiect este de a ne aminti de gloria muzicii disco , faptul ca atunci cand este realizata cum trebuie este muzica multimilor, sau pur si simplu sa continue mostenirea , dar sunt gata sa ma misc in ritmurile disco alaturi de ei spre viitor. The KDMS primesc un 7/10.

Despre The KDMS am mentionat si intr-un articol precedent alaturi de alte nume fresh ale muzicii internationale. Check it out HERE!!!

Poate asculti si tu: Pink - The Truth About Love

Pink este o cantareata cu picioarele pe pamant. In ultimii ani ne-a livrat adevarate imnuri de petrecere si cantece care par pline de bucurie dar de cele mai multe ori vin infasurate intr-un intuneric de care nici macar auto-proclamata “misfit” a muzicii pop-rock nu poate scapa.

Pe "The Truth About Love" , primul ei album din ultimii patru ani si primul de cand a devenit mama, efortul pe care Pink il depune pentru a demonstra ca inca are acel ceva special al ei pe care maternitatea nu i l-a dizolvat, este palpabil si sonor. Maternitatea a adaugat in mod clar o dimensiune noua si importanta vietii lui Pink, dar in multe feluri, ea inca e acea "hot mess" cu care ne-am obisnuit.

O mare parte din noul album se concentreaza in jurul subiectului sugerat de titlu - dragoste, relatii si cat de greu este sa faci ca sentimentele sa dureze. Uneori Pink este amuzanta si ironica iar alteori devine de-a dreptul nostalgica si sfasietoare, dar mereu sincera.

Pe primul extras ca single , sfidatorul si provocatorul "Blow Me (One Last Kiss)" , un fel de "So What" , Pink imbina versurile in care se confeseaza - despre un fost iubit si stupiditatea lui - cu refrenul la limita blasfemiei si ritmul dansabil.



Suna bine melodia care deschide albumul "Are We All We Are" dar si cel de-al 2-lea single promovat, "Try" , balada arzatoare care vorbeste despre diferitele situatii dificile prin care trece o relatie.
 

“I’ll wait right here until you get bored or she gets carded for beer”, canta dispretuitor in acelasi timp in care se plange de lipsa iubitului care a inselat-o pe “How Come You’re Not Here”. “You’re an asshole, but I love you” ii canta "singurei iubiri pe care a cunoscut-o vreodata" in "True Love" , dar stim cu totii adevarul: sub aceasta masca de femeie dura se ascunde o fata firava care nu este departe de a izbucni in lacrimi in prima clipa in care ramane singura.

Unul dintre cantecele care ies in evidenta este duetul cu solistul trupei fun. , Nate Ruess , alaturi de care a scris “Just Give Me A Reason". Cei doi joaca un cuplu care este in cautarea unui semn sa ramana impreuna , in ciuda faptului ca relatia lor nu mai merge.
 

"Here Comes the Weekend" este una dintre piesele mai slabe de pe album. Cu un ritm repetitiv este un cantec plat pana cand Eminem intervine parca de nicaieri cu partea lui de rap. Este o prezenta bine venita dar suna de parca ar face parte din cu totul alt cantec. Versurile cantate cu vocea dulce a lui Lily Allen pe "True Love" se potrivesc mult mai bine.

Pink nu primeste destule aprecieri pentru felul ei de a aborda o balada, chiar daca a inregistrat unele dintre cele mai frumoase auzite in ultimii ani. Ea atinge o noua latura sensibila pe "Beam Me Up" , o poveste miscator de trista despre dorul de a fi cu cineva care a murit. Desi deloc sentimental, cantecul si modul in care este interpretat vor atinge pe oricine care “pick a star to watch it shine” astfel incercand sa simta o conexiune cu cei trecuti in nefiinta.
 

Desi Ke$ha a incercat sa-i fure titlul de regina a petrecerilor nebunesti, Pink nu pare sa vrea sa renunte usor la dreptul sau de a insulta, clatina si vomita in public, in ciuda oricarei asa zise noi maturitati gasite. Pe “Slut Like You" impumuta parti din delirul dat de piesa "Woo Hoo" a celor de la Blur. Mesajul poate fi pus sub semnul intrebarii , "i'm not a slut i just love love" , dar ritmul este fara indoiala usor de retinut si prinde foarte rapid.



Cu “The Truth About Love” Pink continua sa mearga pe drumul ei de superstar cu care ne-am dori cel mai mult sa apucam sa bem un pahar. In timp ce experientele de viata se diversifica iar fericirea ei creste, de asemenea si intrebarile si confuziile ei ating noi inaltimi.
 

20 de cantece pop-rock, dulce-amarui despre dragoste, despartiri, dor, urcusurile si coborasurile unei relatii, acesta este ultimul album semnat Pink ,  care este si primul disc al artistei ce debuteaza pe primul loc al celebrului Billboard Top 200.

Din partea mea primeste un apreciabil 8,5/10.

Poate asculti si tu: No Doubt - Push and Shove

No Doubt nu sunt doar cu 11 ani mai in varsta decat erau atunci cand au lansat ultimul lor LP , "Rock Steady" , ci sunt si hotarati sa fie mai intelepti. "Push and Shove" se inclina spre balade cu aroma synthpop ce abordeaza teme mature: probleme in relatie, recompensele legaturilor pe termen lung in dragoste. Cantecele sunt usor de retinut, dar Gwen Stefani nu are vocea sau gravitatea pentru a le da aura grandioasa si a le transforma in melodii epice.

Imbinand toate influentele trupei, inclusiv pop, rock, ska, punk, reggae, dancehall si hip-hop, "Push and Shove" este plin de piese care nu pot avea potentialul succes de a sparge topurile de specialitate intr-o era in care cele mai frecvente hituri sunt asa numitele "club bangers" , dar care onorează istoria No Doubt si ar trebui sa multumeasca fanii vechi ai trupei.

Primul single extras , "Settle Down" , a fost o explozie revigoranta a acelei energii cu care No Doubt ne obisnuise insa vocea increzatoare a lui Gwen, beat-ul cu nuante reggae si vibe-urile pozitive nu au avut un impact suficient de puternic pentru a aprinde topurile. Un single de 6 minute ce beneficieaza de un preludiu cu aer imperial si un breakdown ce raceste instantaneu atmosfera creata de ritmul jovial al cantecului si-ti da impresia ca s-a terminat, acesta este "Settle Down".
 

Albumul continua cu doua cantece care impletesc sunetele chitarii cu cele ale sintetizatoarelor, influentele anilor '80 si ritmurile pop-dance. "Looking Hot" are un vibe dance puternic , pe cand "One More Summer" este cel mai pop cantec de pe album si ar putea fi extras ca al-3 lea single - pentru mine e echivalentul lui "Cool" al lui Gwen Stefani. - “One more summer / One more weekend / I’m your lover / You’re my weakness.”



"Push and Shove" iese clar in evidenta prin groove-ul rezultat in urma amestecului de stiluri muzicale abordate. Produs de Diplo , beneficieaza de un featuring cu artistul dancehall Busy Signal. Versurile sunt energice, amuzante si reprezinta exact ceea ce No Doubt sunt cu adevarat, un grup vesel si antrenant. Imi plac ritmul, dinamica si modul in care sunetele de trompeta se dezintegreaza inaintea primului refren.
 

"Easy" este o balada care nu duce nicaieri. "Gravity" spune povestea perseverentei de care Gwen si sotul ei au dat dovada atat in timpul urcusurilor cat si al coborasurilor pe care relatia lor le-a avut - “We’re so lucky we’re still holding on / Just like Venus in the morning sun / You and me got gravity.”. Iar in "Undercover" Gwen joaca rolul unui detectiv incercand sa afle ce secrete intunecate ascunde iubitul sau care este atat de perfect incat da impresia ca ceva trebuie sa fie gresit.

Ascultatorii vor avea o surpriza placuta cu balada, in mare parte acustica , "Undone" , ultimul cantec scris pentru album. Stefani canta despre o femeie care este o epava emotionala dupa ce si-a luat iubitul ca si cum i s-ar fi cuvenit iar el a rupt relatia.

Nu putem uita vremurile bune, chiar daca ele sunt de mult timp apuse. Despre asta canta No Doubt in "Sparkle" , un cantec distractiv cu influente reggae si un solo de trompeta. “I know it’s never gonna be the way it was” , canta Gwen , “How can it? Feelings change and people can get lost / But I still think of you so much / Do you remember how it was?”.

Ritmul prinde din nou avant prin aplauzele din "Heaven" , un cantec plin de viata cu un refren satisfacator. Mai multe influente ale anilor '80, sintetizatoare si un beat ce pulseaza fac ultimul cantec , "Dreaming the same Dream" , unul dintre cele mai puternice de pe album. “How many times can a promise be broken? / Who taught you how to love? / Are we on the same side? / We know how to play this game / You fall and then I catch you.” Cantecul asta singur justifica lunga asteptare a revenirii No Doubt.

Per total un album relaxat, fara prea multe melodii care sa iasa in evidenta insa care imbina frumos elemente de ska , rock si raggae la care vocea lui Gwen merge ca unsa. Primeste un 7/10.

Poate asculti si tu: The Noisettes - Contact

Cu primele doua albume, The Noisettes au urmat aceeasi reteta adoptata de atat de multe alte trupe indie-rock: au avut un debut neslefuit insa energic urmat de un al 2-lea album rafinat care i-a propulsat in fruntea topurilor de specialitate.

Noul album, "Contact" , beneficiaza de sintetizatoare, tobe puternice si sunete electronice proeminente care au lipsit in mare parte de pe "Wild Young Hearts" si de tot de pe debutul "What's the Time Mr. Wolf?". In plus pe langa schimbarea stilului muzical trupa in sine s-a schimbat. Bateristul Jamie Morrison a parasit grupul in luna ianuarie 2010, lasandu-i pe Shingai Shoniwa si Dan Smith sa continue ca un duo. Astfel devine destul de evident de ce aventura si calatoria sunt temele proeminente gasite la nivel liric pe noul album.

Din pacate "Contact" pare mai putin o calatorie experimentala si mai mult un montaj de escapade de weekend. Gama de stiluri muzicale variaza de la joviala Motown-inspired "That Girl" la incercarea de a crea o piesa dansabila care sa prinda pe radio , "Winner" , apoi de la balada electro "Travelling Light" la un cantec , "Ragtop Car" , care are in prim plan un instrument ce tine de registrul country si anume banjo-ul.

Albumul privit la nivel de intreg este incredibil de dezarticulat. Schimbarile de tonuri fac ascultarea lui de la cap la coada o experienta disconfortanta. In timp ce melodiile de inceput si respectiv final beneficiaza de sustinerea unei intregi orchestre dand o oarecare perspectiva circulara , aceasta este descompusa prin colectia de melodii interesante cuprinse , care insa nu au nici o treaba una cu cealalta.

In ceea ce priveste stilul si eleganta de care solista Shoniwa Shingai da dovada, acestea sunt la fel de unice precum sunetul ei si la fel de palpitante ca show-urile sale. Shoniwa este cunoscuta pentru reprezentatiile energetice in care canta desculta. Ea a fost descrisa de revista Times Online ca fiind "cea mai naturala si carismatica solista din muzica britanica de astazi". Stilul ei este ciudat, distractiv si plin de culoare, cu inclinatii futuriste si influente etnice in ceea ce priveste alegerile in materie de bijuterii.



Cantecele sunt fie "hit or miss", dar cu o tendinta de a fi usor uitate. In timp ce un succesor evident al ultimului lor album este "That Girl", acesta nu are nici sufletul lui "Never Forget You" nici energia vibranta a lui "Wild Young Hearts".



"Winner", buzz single-ul care a promovat albumul, spera sa reatinga succesul predecesorului "Don't Upset the Rhythm" cu sensibilitatile sale pop, dar rezultatul final este atat de sigur incat devine plictisitor.
 

"Contact" , "Travelling Light" si suficient de interesanta "Car Ragtop" sunt piesele care ies cu adevarat in evidenta. Fiecare dintre ele, diferit una de alta, ne aminteste de ceea ce-i face atat de speciali pe cei de la The Noisettes. Toate scot in evidenta timbrul vocal unic, melodios al solistei Shingai Shoniwa.



Desi exista cateva piese remarcabile, albumul ca un intreg nu este inchegat si suna mai mult ca si cand trupa pur si simplu se joaca cu ideile in loc de a compune cateva bucati serioase si cu mesaj pentru ascultatori. Poate ca The Noisettes au pierdut mai mult decat un tobosar odata cu plecarea lui Morrison.

Sa fie sau sa nu fie asa ramane la aprecierea voastra insa dupa parerea mea ar trebui sa aspire la mult mai mult de la ei, sa sparga bariere si sa-si asume riscuri mai mari. Cu albumul precedent , "Wild Young Hearts" m-au cucerit insa "Contact" nu reuseste sa se ridice la acelasi nivel, atingand cu indulgenta un 6/10.

Poate asculti si tu: The XX - Coexist

Au trecut 3 ani de cand cei de la The XX au sedus multimile cu minimalistul, sinistrul si totodata sexy-ul album "XX" doar ca apoi sa le lase atarnand si hranindu-se cu zvonuri despre noul material. Dar acum, precum o fosta iubita care speram se se reintoarca cu toate ca stim ca ne face rau, The XX sunt aici.

Subtilitatea vine in mai multe nuante, uneori atat de usoare incat sunt aproape imperceptibile. The XX, castigatori ai premiului Mercury cu albumul lor de debut din 2009 , nu au avut niciodata de gand sa-si revizuiasca sunetul pentru albumul numarul doi; dar ascultati de cateva "Coexist" si veti observa cat de evidenta este evolutia trio-ului din Londra.

La o prima ascultare, putine par a se fi schimbat. Pe "Angels" vocea delicata a lui Romy Madley Croft pluteste pe sunetele unei chitari care isi face simtita prezenta printr-o calmitate fara efort.
 

"Coexist" nu este o continuare directa din trecut; The XX s-au desprins din rutina de umplere a spatiilor goale cu ganduri despre ceea ce se va intampla in continuare, pentru a redescoperi viata in afara trupei. Odata cu plecarea lui Baria Qureshi din trupa, idei proaspete au luat nastere si multe si-au gasit locul pe noul album.

Din punct de vedere liric este un album de dragoste, de la primele bufeuri de afectiune pana la trauma separarii. Aceasta constanta permite muzicii sa se roteasca in forme noi. "Try" incepe cu un vuiet strangulat si sintetizat ce ne aminteste de G-funk; "Reunion" se desfasoara pe fundalul sunetelor ce ne poarta cu gandul la Caraibe iar "Swept Away" are un beat mai alert si totodata clasic care paseste foarte subtil.
 

Cei de la The XX au progresat, in urma sutelor de concerte sustinute in ultimii 3 ani, increderea lor a crescut si poate fi simtita pe fiecare dintre noile piese.

Unii ar putea pierde din vedere designul general minimalist al trupei, insa "Coexist" nu este un album cu piese de la care te astepti sa ti se taie rasuflarea prin ritmul lor : o reducere la tacere pe "Missing" este urmata de o revenire extraordinara a vocii lui Oliver Sim, acompaniat de chitara. E un moment electrizant.
 

Cu un stil muzical deosebit si usor de recunoscut, provocarea ridicata de cel de-al 2-lea album semnat The XX a fost pe de-o parte de a-si diversifica si extinde paleta de sunete iar pe de alta parte de a satisface cerintele unui public imens. Prin rafinament, mai degraba decat prin reinventare, au reusit sa surprinda audienta si implicit si pe mine. Il decorez cu un 9/10.

Despre albumul de debut am vorbit intr-una dintre postarile trecute pe care o puteti gasi AICI!

Poate asculti si tu: The XX - "XX"

Cvartetul stralucitor si modest intitulat The XX s-a indreptat catre lucruri mari de la primii pasi facuti in lumea muzicala. Albumul lor de debut, intunecat si lent, a adus in prim plan , in 2009 , aceasta trupa tanara si proaspata, care nu a cautat sa fie pe vreun val si nu a castigat atentia mass-mediei prin controverse.
Nu exista nici o melodie care sa faca publicul sa se opreasca din ascultare, The XX pot fi savurati in intregime sau pe fiecare piesa in parte. Versuri de moda veche si un album de debut extrem de puternic si coerent, doar de atat a fost nevoie in cazul lor, pentru a atinge succesul.

Interactiunea vocala dintre Romy Madley Croft si basistul Oliver Sim este vedeta principala a acestui show. Romy aduce trupei o aura intunecata, frumoasa, Oliver contrasteaza uneori fara menajamente, dar in cele din urma se imbina moale realizand sunetul ce defineste trupa. Intr-adevar, fara ceea ce poate fi numit un vocalist mai putin impresionant, The XX n-ar suna, probabil, la fel de intunecat sau la fel de interesant.



De exemplu pe "Basic Space" , vocea aparent dezinteresanta a lui Sim reuseste sa castige atentia ascultatorului cand se imbina cu lamentatiile triste ale lui Croft. Dar nu doar interactiunea vocilor de barbat/femeie face ca "XX" sa fie un album grozav. Decat sa se grabeasca sa impresioneze ascultatorii cu cantece ce abunda in autotune si sintetizatoare, linia melodica este de asa natura incat in spatiile goale nu au fost inghesuite inutil sunete aproape imperceptibile.



Pe fermecatorul cantec cu care incepe albumul, "VCR" , linia melodica a chitarii se imbina cu sunetele ciudate ale unui xilofon pentru a ne purta intr-o atmosfera de visare. O poveste asemanatoare  se desfasoara si pe emotionalul "Heart Skipped A Beat" , sunetele chitarii si ale tobelor sunt rare, exact de ceea ce e nevoie pentru a  crea un context sumbru insa impresionant.



Nu conteaza ca majoritatea pieselor sunt despre sex si alte chestii, unele refrene si linii melodice create aici si cantate cu atat de putin efort sunt incredibil de impresionante pentru  o trupa indie noua. Indie-funk-ul depresiv de pe  "Islands" si balada "Stars" dau albumului o adancime neasteptata venita din partea a patru tineri aflati dintr-odata in lumina reflectoarelor.



"XX" este un debut minunat de sumbru si este reconfortant ca o trupa noua de indie sa poata lansa un atat de increzator si modest album si sa primeasca un numar atat de mare de critici pozitive. E o ascultare dificila, dar una la care din cand in cand simt nevoia sa ma reintorc.

In asteptarea noului album ce va fi lansat pe 10 septembrie, "XX" este medaliat cu un 8/10.

Norah Jones - "...Little Broken Hearts" will get their revenge

In ceata caldurii, o oaza de racoare vreau sa gasesc. In multimea zgomotos de colorata, linistea dinaintea furtunii o astept.


Cand spun Norah Jones ma gandesc la seri caldut-racoroase de toamna aurie, petrecute pe prispa unei cabane, langa un lac, intr-un leagan, cu paturi si ceai cald cu putin coniac. Un gand nostalgic imi trece prin cap si o pala de vant imi rasfira parul. Sunetele gingase ale melodiilor sale si vocea usor "rusty" imi alina sufletul.
Castigatoare a 9 premii Grammy printre care in 2009:  Album of the Year, Record of the Year si Best New Artist, albumele sale s-au vandut in peste 40 de milioane de exemplare. Nascuta in Brooklyn din descendenta indiana, a fost de mica atrasa de muzica, crescand ascultand Billie Evans si Billie Holiday. Pana la varsta de 16 ani a invatat sa cante la pian si saxofon, ulterior adaugand chitara si bass-ul.
Pe 1  mai a fost lansat cel de-al 5lea album de studio: "...Little Broken Hearts", "cea mai dramatica si plina de satisfactii abatere din cariera sa"( American Songwriter ), debutand pe un onorabil loc 2 in Billboard 200.


1. Good Morning





Timpanele imi sunt gadilate de acorduri lenese de chitara. O umbra de tristete se agata de mine in timp ce Norah isi asterne pe masa ,langa micul dejun , ganduri deloc straine de a se indeparta de cel iubit. Cu o delicatete sculptata ce-i camufleaza durerea, artista ni se confeseaza.


2. Say Goodbye





Mrs. Jones devine zburdalnica pe beaturile midtempoului, savurand cuvantul "misbehave" ca un copil prins cu mana in borcanul cu prajituri. Cu o plecaciune se retrage din jocul minciunilor, caci astfel e dificil sa fii indragostit.


3.  Little Broken Hearts





Pe un ritm sumbru de toba si bass, marsaluiesc inimile frante, gandurile reprimate, sufletele cazute.
Robert Copsey de la Digital Spy a evaluat albumul cu 4 din 5 stele spunand despre el ca: "S-ar putea sa fie intunecat, dar aceasta colectie uimitoare de durere este cea mai stralucitoare piesa a ei din ultima perioada".


4. She's 22





Ai fost vreodata prins intr-un triunghi amoros? Sa stii ca un altcineva iubeste persoana de langa tine. Si e mai bun, mai tanar, mai pasional decat tine. Sa te simti neputincios si intr-un final sa ajungi sa ii dai frau liber. Sa vrei sa vezi persoana iubita, cu adevarat fericita, chiar de-ar fi sa renunti la ea.


5. Take it back





Odata ce incepi sa ierti, poti vedea ca in sfarsit acea jumatate din tine care te intregea a mers pe drumul ei si visele ce se rostogoleau in capul tau cand inca umblai orb prin ceata minciunilor interioare si prin furtuna sperantelor desarte, s-au spulberat. Iti doresti sa nu-ti fii obosit picioarele alergand dupa o iluzie. Si cuvintele acelea soptite si respiratia pe pielea mea...eram prea firav.
Finalul melodiei e de o tristete mareata intensificata de cor si viori. Una dintre melodiile ce mi-au infiorat pielea.


6. After the fall





Zilele bune, fotografiile, vantul de vara oare inca le mai vrei? Zilele de iarna, frigul, singuratatea oare inca le mai vreau? Dupa ce totul s-a spulberat oare mai merita sa le vrem din nou pe toate?





7. 4 Broken Hearts





...un el si o ea, un sclav ce incearca sa sparga o piatra de necrapat, sa salveze o fata prea pierduta; o alta , gata sa-l sprijine cand va fi sa cada; un altul, mai slab, de neajuns; 
o ea ce ridica pereti pentru a se proteja, un el ce incearca altele pentru a o uita; si in peretii aceia inalti ea a lasat totusi o fereastra in cazul in care el se va intoarce...si vor fi ei doi cei de la inceput, o piatra pierduta si un pescar gata sa o caute si pe fundul cele mai adanci mari.


8. Travelin' On





O balada in care Norah face suflet pereche cu un violoncel gemand. Sentimentele de instrainare, angoasa interioara si raceala se adancesc.


9. Out on the road





Plec. In masina cu jumatate de rezervor plin, voi goni pe drumuri timp de-o saptamana, poate doua daca ma opresc sa ma odihnesc. Insa nu vreau sa ma odihnesc, vreau sa plec cat mai departe. Plec inspre paradis. Sa-mi gasesc o felie de viata si tot ce am nevoie e masina mea. Nu trebuie sa ma uit in urma daca inca mai pot avea o sansa. Plec. Nu trebuie sa ma gandesc de doua ori. Te voi iubi de departe. Azi, plec.


10. Happy Pills





Single-ul ce promoveaza albumul are un "bounce" similar cu cel al celor de la Pretenders in "Brass in Pocket". Cu un sarut de balada si un ton de bubblegum radio anthem, acesta poate fi numit stilul Neon-Jones. Pana si inimile frante au parte de razbunare.


11. Miriam





Uuu..this is gettin' even more personal. Sa intelegem ca Miriam e tipa cu care iubitul a inselat-o in propria-i casa frumoasa.  Un fel de "pe patul meu si pe muzica mea" Hmm...Norah, my dear, in spatele zambetului de fata de familie buna se ascund intentii rele. Zic sa planifici totul meticulos si cu sange rece ca in videoclipul de mai sus si sa scapi si de  Miriam.


12. All a dream





Melodia asta e un mix fantomatic de dub-groove si spaghetti-western guitar ce-mi place intr-un mod bizar si care incheie albumul in aceeasi maniera gri prin care a fost deschis.





Albumul overall e depresiv, din categoria despartiri dureroase, mai intunecat si astfel descoperim o noua latura a lui Norah. E mai ranita,  mai periculoasa si mai vulnerabila iar sunetele folosite adancesc relatia dintre ascultator si cantec.


Articol aparaut pe divercitycafe.ro

"Electra heart" - Marina & the Diamonds - retro-electro drama queen is in the house

O fata carismatica, boema in gesturi, imbracata vintage, cu un stil descris ca fiind o alternativa la mainstream-pop, Marina a debutat international cu albumul "The Family Jewels" in 2010.
De multe ori comparata cu artisti precum Kate Bush si mai ales Florence and the Machine, prezinta publicului melodii inventive si nu usor de inteles. Stilul isi schimba directia de la balade simple catre numere catchy, beat-uri intortocheate de New Wave.
Daca despre primul album spunea ca este un album foarte divers, abundand de esente pop si inspirat de valorile sociale moderne, familie si sexualitatea feminina, al 2-lea album este un film american din anii 70 pe beat-uri electro-pop, care are ca personaj principal pe Electra,  rece si deloc vulnerabila. "Respingerea este un subiect universal jenant şi Electra Love este răspunsul meu. Este un album sincer. " , adauga Marina.


1. Bubblegum Bitch
Albumul incepe alert. Intram in lumea de zahar a fetelor ce-si dau ochii peste cap, clipesc dulce, pline de promisiuni siropoase. Baloane de guma, bomboane in forma de ursuleti, placinte dulci, jurnale zaharisite si idile puerile se  amesteca pe fundalul sunetelor electro. Soda pop,soda pop...here i come! Ai grija ce vei gasi in spatele ambalajului inofensiv!!

2. Primadonna
Imagineaza-ti o suburbie americana in anii 70, viata monotona a unei familii din clasa de mijloc. Sotia casnica se simte neglijata de partener. Frustrarea creste odata cu trecerea acelorasi zile fad petrecute in fata televizorului care-i prezinta viata stralucitoare a vedetelor. Cu bigudiurile mari in furoul de matase, rujul rosu aprins pe buze si un martini tinut lenes in mana, cauta disperata admiratie. Drama queen is in the house. Sparge vesela, rupe draperile, manjeste cu fardurile oglinda si apoi ingenuncheaza acoperindu-si lacrimile cu un ras isteric.



3. Lies
Scadem ritmul cu una bucata melodrama: raceala intr-o relatie, nepotrivirea de caractere. El spune ca totul e in regula, ea se simte respinsa : "you only ever touch me in the dark, only if we're drinking and you see my spark". Cu vocea sughitata si inflexiunile specifice, Marina transmite ceva emotie insa pentru mine nu e de ajuns reteta : "Minciunele"

4. Homewrecker
Ne intoarcem la ritmul alert cu a 4a melodie din partea domnisoarei cu diamante. Strofele recitate cresc intensitatea refrenului. Decat sa aiba inima ranita mai bine sa-si mareasca colectia de inimi pe care le raneste. Mereu pe fuga, proprietatea nimanui, ea este amanta perfecta. Fara a se implica emotional, distruge casnicii, dar si viata ei este o mizerie, insa macar arata bine in rochia ei.

5. Starring Role
Continuam tragedia femeii respinsa de partener. Dorm in acelasi pat insa nu exista nicio urma de afectiune. Tot ce-si doreste este ca el sa isi deschida sufletul asa cum o face si ea. Simte cum se transforma intr-o statuie. E razvratita dar orgolioasa. Nu ii ofera sansa de a o vedea afectata de situatie. Cateodata il ignora ca sa simta ca detine controlul. E satula sa fie pe planul secund si e gata sa plece. Insa il adora si nu vrea sa-l lase singur.

6. The State of Dreaming
Cateodata preferam sa ne cream un univers al nostru, o fantasma,o bula in care sa ne refugiem departe de lumea atat de cruda si astfel traim o stare de visare continua. In bula noastra suntem personajul principal si totul se intampla exact asa cum ne dorim.

7. Power & Control
Probabil inspirata de o relatie cu un baiat arogant si narcisist (you may be good looking but you're not a piece of art...think you're funny, think you're smart) melodia inspira dorinta personajului feminin de ai arata acestuia cine e seful. Personal ma irita atat negativul piesei (clopote si coruri) cat si timbrul gutural cu care canta Marina.

8. Living Dead
De obicei cand fac o recenzie ascult melodiile de mai multe ori. Ei bine,aceasta nu mi-a inspirat nimic. Tot auzeam repetandu-se la nesfarsit: dead,dead,dead....si niste ecouri. Sorry, asta chiar e o melodie de umplutura.

9. Teen idle
Hmmm...frustrari de liceana emo. Si-ar dori sa fie una dintre blondele care se lupta pentru titlul de regina balului sau una dintre tipele anorexice insa atat, atat de populare. Vrea sa fie singura, departe de lume, apoi vrea sa fie o minciuna frumoasa, o virgina, o curva , vrea sa bea pana o doare. Vrea sa nu fi fost atat de narcisista si se lamenteaza spunand ca va muri singura. Si o "super,super,super" suicidala stare! wtv.

10. Valley of the Dolls
Marina spunea ca a construit cantecele de pe acest album in jurul personajului principal, Electra Heart si in jurul a 4 arhetipuri - fatete ale propriei feminitati - Primadonna, Su-Barbie-A, the Teen Idle si the Homewrecker. Sa inteleg ca in valea papusilor, in linistea stranie a perechilor de ochi muti, se sting ele, precum stelele cazatoare pe cerul noptii ??!!

11. Hypocrates
Fara nicio legatura cu celebrul fizician antic, Hypocrates, piesa e buna de fluierat intr-o zi de marti, pe seara. Trebuie sa fii intrebat macar o data in viata ta: "Cine te crezi sa-mi spui cine sa fiu!?!" cu o atitudine razvratita si un par ravasit.

12. Fear & Loathing
Cu totii purtam diferite masti, scuturi care sa ne apere de necunoscut. Ne comportam intr-un fel cu unii oameni si altfel cu altii. Dezamagirile, inselatoriile cresc neincrederea in cei pe care ii intalnim si ne alieneaza. Insa trebuie sa incercam sa ne deschidem mintea si sa ne gandim ca soarele exista si in spatele norilor.
Not a bad song - mesaj pozitiv, linie melodica placuta auzului.

13. Radioactive
Cand am auzit inceputul pentru prima oara, am crezut ca e un nou single Calvin Harris. Dansabila, n-am ce zice, o melodie scrisa in mijlocul unui val de caldura in New York. Marina s-a indragostit de viata stralucitoare de noapte a Marelui Mar, debordand de energie asa cum n-o face niciun alt oras din lume.



14. Sex Yeah
Sexul vinde si toti o stim. Traim intr-o societata avida dupa fete noi si frumoase, funduri cu lenjeria la vedere si pasarele fara pene surprinse de paparazzi cand coboara din masina. Intreaba-te ce mai conteaza cu adevarat la sfarsitul zilei? Scopul NU scuza mijloacele!

15. Lonely Hearts Club
Astazi am tot fredonat melodia asta, probabil pentru ca a fost ultima pe care am ascultat-o pana sa ajung la birou si bateam ritmul cu aratatorul stang pe bara metroului. Imi creaza o imagine amara: acei tineri din ziua de azi care inca spera ca isi vor gasi jumatatea si vor trai acea poveste cu sfarsit fericit. Intr-o societate atat de grabita, in care informatiile vin din toate partile si te bulverseaza...good luck,people...good luck to myself too!! :)

16. Buy the Stars
Albumul se inchide nostalgic. El se indragosteste de ea, steaua lui, care acum ii va lumina cerul, insa ea nu e aici pentru a-i fi aproape. Toata viata a fost si va fi singur. Si va continua sa cumpere stele; stele care usor, usor se sting una cate una. Intotdeauna va trai in intuneric atata timp cat nu va incerca sa se schimbe pentru a afla lumina.


Dupa ce am trecut de entuziasmul de inceput, provocat de vocea plina de surprize a Marinei si beat-urile electro care ma hipnotizau, am realizat ca in afara de cateva piese precum: Bubblegum Bitch,  Primadonna, Homewrecker sau Lonely Hearts Club, restul nu-mi faceau niciun fir de par sa tresara. Tipa ramane oricum o simpatica si jumatate cu dintisorii ei de iepuras. O nota de 6/10 e justificata.

Enjoy!

Published here.