Poate asculti si tu: Pink - The Truth About Love

Pink este o cantareata cu picioarele pe pamant. In ultimii ani ne-a livrat adevarate imnuri de petrecere si cantece care par pline de bucurie dar de cele mai multe ori vin infasurate intr-un intuneric de care nici macar auto-proclamata “misfit” a muzicii pop-rock nu poate scapa.

Pe "The Truth About Love" , primul ei album din ultimii patru ani si primul de cand a devenit mama, efortul pe care Pink il depune pentru a demonstra ca inca are acel ceva special al ei pe care maternitatea nu i l-a dizolvat, este palpabil si sonor. Maternitatea a adaugat in mod clar o dimensiune noua si importanta vietii lui Pink, dar in multe feluri, ea inca e acea "hot mess" cu care ne-am obisnuit.

O mare parte din noul album se concentreaza in jurul subiectului sugerat de titlu - dragoste, relatii si cat de greu este sa faci ca sentimentele sa dureze. Uneori Pink este amuzanta si ironica iar alteori devine de-a dreptul nostalgica si sfasietoare, dar mereu sincera.

Pe primul extras ca single , sfidatorul si provocatorul "Blow Me (One Last Kiss)" , un fel de "So What" , Pink imbina versurile in care se confeseaza - despre un fost iubit si stupiditatea lui - cu refrenul la limita blasfemiei si ritmul dansabil.



Suna bine melodia care deschide albumul "Are We All We Are" dar si cel de-al 2-lea single promovat, "Try" , balada arzatoare care vorbeste despre diferitele situatii dificile prin care trece o relatie.
 

“I’ll wait right here until you get bored or she gets carded for beer”, canta dispretuitor in acelasi timp in care se plange de lipsa iubitului care a inselat-o pe “How Come You’re Not Here”. “You’re an asshole, but I love you” ii canta "singurei iubiri pe care a cunoscut-o vreodata" in "True Love" , dar stim cu totii adevarul: sub aceasta masca de femeie dura se ascunde o fata firava care nu este departe de a izbucni in lacrimi in prima clipa in care ramane singura.

Unul dintre cantecele care ies in evidenta este duetul cu solistul trupei fun. , Nate Ruess , alaturi de care a scris “Just Give Me A Reason". Cei doi joaca un cuplu care este in cautarea unui semn sa ramana impreuna , in ciuda faptului ca relatia lor nu mai merge.
 

"Here Comes the Weekend" este una dintre piesele mai slabe de pe album. Cu un ritm repetitiv este un cantec plat pana cand Eminem intervine parca de nicaieri cu partea lui de rap. Este o prezenta bine venita dar suna de parca ar face parte din cu totul alt cantec. Versurile cantate cu vocea dulce a lui Lily Allen pe "True Love" se potrivesc mult mai bine.

Pink nu primeste destule aprecieri pentru felul ei de a aborda o balada, chiar daca a inregistrat unele dintre cele mai frumoase auzite in ultimii ani. Ea atinge o noua latura sensibila pe "Beam Me Up" , o poveste miscator de trista despre dorul de a fi cu cineva care a murit. Desi deloc sentimental, cantecul si modul in care este interpretat vor atinge pe oricine care “pick a star to watch it shine” astfel incercand sa simta o conexiune cu cei trecuti in nefiinta.
 

Desi Ke$ha a incercat sa-i fure titlul de regina a petrecerilor nebunesti, Pink nu pare sa vrea sa renunte usor la dreptul sau de a insulta, clatina si vomita in public, in ciuda oricarei asa zise noi maturitati gasite. Pe “Slut Like You" impumuta parti din delirul dat de piesa "Woo Hoo" a celor de la Blur. Mesajul poate fi pus sub semnul intrebarii , "i'm not a slut i just love love" , dar ritmul este fara indoiala usor de retinut si prinde foarte rapid.



Cu “The Truth About Love” Pink continua sa mearga pe drumul ei de superstar cu care ne-am dori cel mai mult sa apucam sa bem un pahar. In timp ce experientele de viata se diversifica iar fericirea ei creste, de asemenea si intrebarile si confuziile ei ating noi inaltimi.
 

20 de cantece pop-rock, dulce-amarui despre dragoste, despartiri, dor, urcusurile si coborasurile unei relatii, acesta este ultimul album semnat Pink ,  care este si primul disc al artistei ce debuteaza pe primul loc al celebrului Billboard Top 200.

Din partea mea primeste un apreciabil 8,5/10.

Poate asculti si tu: No Doubt - Push and Shove

No Doubt nu sunt doar cu 11 ani mai in varsta decat erau atunci cand au lansat ultimul lor LP , "Rock Steady" , ci sunt si hotarati sa fie mai intelepti. "Push and Shove" se inclina spre balade cu aroma synthpop ce abordeaza teme mature: probleme in relatie, recompensele legaturilor pe termen lung in dragoste. Cantecele sunt usor de retinut, dar Gwen Stefani nu are vocea sau gravitatea pentru a le da aura grandioasa si a le transforma in melodii epice.

Imbinand toate influentele trupei, inclusiv pop, rock, ska, punk, reggae, dancehall si hip-hop, "Push and Shove" este plin de piese care nu pot avea potentialul succes de a sparge topurile de specialitate intr-o era in care cele mai frecvente hituri sunt asa numitele "club bangers" , dar care onorează istoria No Doubt si ar trebui sa multumeasca fanii vechi ai trupei.

Primul single extras , "Settle Down" , a fost o explozie revigoranta a acelei energii cu care No Doubt ne obisnuise insa vocea increzatoare a lui Gwen, beat-ul cu nuante reggae si vibe-urile pozitive nu au avut un impact suficient de puternic pentru a aprinde topurile. Un single de 6 minute ce beneficieaza de un preludiu cu aer imperial si un breakdown ce raceste instantaneu atmosfera creata de ritmul jovial al cantecului si-ti da impresia ca s-a terminat, acesta este "Settle Down".
 

Albumul continua cu doua cantece care impletesc sunetele chitarii cu cele ale sintetizatoarelor, influentele anilor '80 si ritmurile pop-dance. "Looking Hot" are un vibe dance puternic , pe cand "One More Summer" este cel mai pop cantec de pe album si ar putea fi extras ca al-3 lea single - pentru mine e echivalentul lui "Cool" al lui Gwen Stefani. - “One more summer / One more weekend / I’m your lover / You’re my weakness.”



"Push and Shove" iese clar in evidenta prin groove-ul rezultat in urma amestecului de stiluri muzicale abordate. Produs de Diplo , beneficieaza de un featuring cu artistul dancehall Busy Signal. Versurile sunt energice, amuzante si reprezinta exact ceea ce No Doubt sunt cu adevarat, un grup vesel si antrenant. Imi plac ritmul, dinamica si modul in care sunetele de trompeta se dezintegreaza inaintea primului refren.
 

"Easy" este o balada care nu duce nicaieri. "Gravity" spune povestea perseverentei de care Gwen si sotul ei au dat dovada atat in timpul urcusurilor cat si al coborasurilor pe care relatia lor le-a avut - “We’re so lucky we’re still holding on / Just like Venus in the morning sun / You and me got gravity.”. Iar in "Undercover" Gwen joaca rolul unui detectiv incercand sa afle ce secrete intunecate ascunde iubitul sau care este atat de perfect incat da impresia ca ceva trebuie sa fie gresit.

Ascultatorii vor avea o surpriza placuta cu balada, in mare parte acustica , "Undone" , ultimul cantec scris pentru album. Stefani canta despre o femeie care este o epava emotionala dupa ce si-a luat iubitul ca si cum i s-ar fi cuvenit iar el a rupt relatia.

Nu putem uita vremurile bune, chiar daca ele sunt de mult timp apuse. Despre asta canta No Doubt in "Sparkle" , un cantec distractiv cu influente reggae si un solo de trompeta. “I know it’s never gonna be the way it was” , canta Gwen , “How can it? Feelings change and people can get lost / But I still think of you so much / Do you remember how it was?”.

Ritmul prinde din nou avant prin aplauzele din "Heaven" , un cantec plin de viata cu un refren satisfacator. Mai multe influente ale anilor '80, sintetizatoare si un beat ce pulseaza fac ultimul cantec , "Dreaming the same Dream" , unul dintre cele mai puternice de pe album. “How many times can a promise be broken? / Who taught you how to love? / Are we on the same side? / We know how to play this game / You fall and then I catch you.” Cantecul asta singur justifica lunga asteptare a revenirii No Doubt.

Per total un album relaxat, fara prea multe melodii care sa iasa in evidenta insa care imbina frumos elemente de ska , rock si raggae la care vocea lui Gwen merge ca unsa. Primeste un 7/10.

Promenada cu incident

Ne-am dat jos din tren in Sinaia inarmati cu entuziasm si inspirand pofticiosi aerul proaspat de munte. Urmau doua zile departe de jungla de asfalt, departe de fetele cunoscute si aceleasi replici obiective , insa care ascund atatea urzeli , de la locul de munca. Ajunsesem pe peronul principal al garii cand am observat ca rucsacul unui prieten ...nu era de fapt al lui. Intr-o fractiune de secunda am intors privirea catre trenul care tocmai pleca, doar pentru a strange din buze si a cresta niste riduri adanci pe frunte.

Am mers la politia feroviara sa raportam micul incident si am avut noroc. Rucsacul nostru a ramas la Busteni insa ce ne facem cu cel pe care-l aveam?! Cu reticenta am cotrobait prin el in speranta ca vom gasi un act de identitate sau vreun detaliu care sa ne ofere orice fel de informatie despre posesorii lui. In buzunarul din fata am gasit un carnetel cu cateva data scrise in engleza - flashback - in fata noastra in tren statea un cuplu in varsta de englezi. Cu inca putin noroc am reusit sa aflam ca acestia au coborat in Brasov.

Cum necum in momentul urmator eram in microbuzul catre Busteni, aproape starciti de multimea de muncitori dornici sa ajunga la familiile lor dupa o zi de munca care probabil li s-a parut ca nu se mai termina caci era weekend. Ajunsi in Busteni am pus-o de cateva drumuri intre politia feroviera - total inexistenta - si cea locala doar ca sa ni se spuna sa asteptam ca va dura ceva timp pana lamuresc ei situatiunea. Hmm?! Greu , greu, coane Costica! Agentul de politie ne-a recomandat un mall unde putem bea o cafea. Cu un amestec de mirare, indignare si frustrare in priviri am luat-o la pas insa parca ni s-au mai luminat privirile cand am intalnit semnul ce indica "Castelul Cantacuzino".

Nu stiu despre voi insa eu unul sunt mare fan castele, locuri medievale si legende. In nici macar un sfert de ora treceam poarta castelului doar ca sa fim opriti pentru a plati o taxa de 20RON pentru fotografierea in curtea acestuia. Aw, well, o platim si pe asta si apoi dai cu focalizarea,click-ul si lumina. Castelul este elegant, impunator, la poalele acestuia, chiar sub aleea principala, descoperind un mic elesteu cu o pestera racoroasa. Ajunsi in fata intrarii principale cu greu mi-am lasat aparatul foto din maini doar pentru a le mi le ocupa cu o bere neagra rece.

Privelistea iti taie pur si simplu rasuflarea. N-o sa ma apuc de descrieri pastelate ci doar o sa va las sa va desfatati cu pozele de mai jos. Peste aproximativ o ora am primit un telefon de la politie conform caruia sa ne prezentam la post. "-Da,sa traiti!" si ca vantul si ca gandul am pornit pe drum inapoi cu promisiunea de a reveni si a vizita interiorul acestui castel. I-am gasit pe batraneii englezi asteptandu-ne cuminti. Ne-am cerut scuze pentru incidentul creat, am facut schimb de bagaje, de cateva replici de complezenta si ne-am luat la revedere urandu-ne reciproc drum bun.

Totul e bine cand se termina cu bine!

Poate asculti si tu: The Noisettes - Contact

Cu primele doua albume, The Noisettes au urmat aceeasi reteta adoptata de atat de multe alte trupe indie-rock: au avut un debut neslefuit insa energic urmat de un al 2-lea album rafinat care i-a propulsat in fruntea topurilor de specialitate.

Noul album, "Contact" , beneficiaza de sintetizatoare, tobe puternice si sunete electronice proeminente care au lipsit in mare parte de pe "Wild Young Hearts" si de tot de pe debutul "What's the Time Mr. Wolf?". In plus pe langa schimbarea stilului muzical trupa in sine s-a schimbat. Bateristul Jamie Morrison a parasit grupul in luna ianuarie 2010, lasandu-i pe Shingai Shoniwa si Dan Smith sa continue ca un duo. Astfel devine destul de evident de ce aventura si calatoria sunt temele proeminente gasite la nivel liric pe noul album.

Din pacate "Contact" pare mai putin o calatorie experimentala si mai mult un montaj de escapade de weekend. Gama de stiluri muzicale variaza de la joviala Motown-inspired "That Girl" la incercarea de a crea o piesa dansabila care sa prinda pe radio , "Winner" , apoi de la balada electro "Travelling Light" la un cantec , "Ragtop Car" , care are in prim plan un instrument ce tine de registrul country si anume banjo-ul.

Albumul privit la nivel de intreg este incredibil de dezarticulat. Schimbarile de tonuri fac ascultarea lui de la cap la coada o experienta disconfortanta. In timp ce melodiile de inceput si respectiv final beneficiaza de sustinerea unei intregi orchestre dand o oarecare perspectiva circulara , aceasta este descompusa prin colectia de melodii interesante cuprinse , care insa nu au nici o treaba una cu cealalta.

In ceea ce priveste stilul si eleganta de care solista Shoniwa Shingai da dovada, acestea sunt la fel de unice precum sunetul ei si la fel de palpitante ca show-urile sale. Shoniwa este cunoscuta pentru reprezentatiile energetice in care canta desculta. Ea a fost descrisa de revista Times Online ca fiind "cea mai naturala si carismatica solista din muzica britanica de astazi". Stilul ei este ciudat, distractiv si plin de culoare, cu inclinatii futuriste si influente etnice in ceea ce priveste alegerile in materie de bijuterii.



Cantecele sunt fie "hit or miss", dar cu o tendinta de a fi usor uitate. In timp ce un succesor evident al ultimului lor album este "That Girl", acesta nu are nici sufletul lui "Never Forget You" nici energia vibranta a lui "Wild Young Hearts".



"Winner", buzz single-ul care a promovat albumul, spera sa reatinga succesul predecesorului "Don't Upset the Rhythm" cu sensibilitatile sale pop, dar rezultatul final este atat de sigur incat devine plictisitor.
 

"Contact" , "Travelling Light" si suficient de interesanta "Car Ragtop" sunt piesele care ies cu adevarat in evidenta. Fiecare dintre ele, diferit una de alta, ne aminteste de ceea ce-i face atat de speciali pe cei de la The Noisettes. Toate scot in evidenta timbrul vocal unic, melodios al solistei Shingai Shoniwa.



Desi exista cateva piese remarcabile, albumul ca un intreg nu este inchegat si suna mai mult ca si cand trupa pur si simplu se joaca cu ideile in loc de a compune cateva bucati serioase si cu mesaj pentru ascultatori. Poate ca The Noisettes au pierdut mai mult decat un tobosar odata cu plecarea lui Morrison.

Sa fie sau sa nu fie asa ramane la aprecierea voastra insa dupa parerea mea ar trebui sa aspire la mult mai mult de la ei, sa sparga bariere si sa-si asume riscuri mai mari. Cu albumul precedent , "Wild Young Hearts" m-au cucerit insa "Contact" nu reuseste sa se ridice la acelasi nivel, atingand cu indulgenta un 6/10.

Poate asculti si tu: fun. - Some Nights

Putini sunt cei care au auzit de trio-ul New York-ez fun. inainte de succesul atins cu melodia "We Are Young". Albumul de debut , "Aim and Ignite" , a facut putina valva in Statele Unite, insa cel de-al 2-lea , "Some Nights" , a schimbat regulile jocului.

Vorbim despre un album extrem de stilizat; in urma colaborarii dintre trupa si producatorul hip hop Jeff Bhasker a rezultat un amestec izbitor, emotiv, indie-rock, radio-friendly, aromatizat cu beat-uri urbane. Cu toate aceste elemente pe post de fundatie, albumul ni se prezinta inchegat si rapid.

Baietii din fun. (Ruess, Jack Antonoff si Andrew Dost) au avut ca surse de inspiratie albume hip-hop precum "My Beautiful Dark Twisted Fantasy" al lui Kanye West si "Take Care" al lui Drake, doua albume in care emotia si extravaganta fuzioneaza perfect. Rezultatul acestor influente in combinatie cu sunetul indie-pop este exact acel ceva de care fun. avea nevoie pentru a atinge inaltimi electrizante.

Tesatura intro-ului care da si titlul albumului este formata din prestanta jurnalelor de stiri, rafalele unei opere si strigatele unui film de groaza, toate desfasurate intr-o atmosfera emo combinata cu cea a unei sali de bal.
 

Brodat cu accente teatrale, pe "Some Nights" - al 2-lea single - Ruess este in intregime in elementul sau. Vocea lui exuberanta urca si coboara cu usurinta, creand astfel un frumos du-te vino cu ajutorul ritmului de mars al fanfarei , in timp ce anumite efecte de autotune sunt presarate inspre sfarsit. Piesa nu stationeaza pe un anumit tempo pentru mult timp, purtand ascultatorul intr-o plimbare incitanta.



Primul single a stationat timp de 6 saptamani pe pozitia fruntasa a celebrului Billboard Hot 100, facand "We Are Young" primul cantec rock care sa atinga acest loc in ultimii 4 ani. Sfidand conventiile de compozitie, cantecul imbina ritmul alert cu cel domol si beneficiaza de backing vocals din partea talentatei Janelle Monáe.
 

In timp ce fun. ofera o portie destul de cheesy de pop-rock, sunt cumva in acelasi timp aproape de comparatii cu trupa Queen cand vine vorba despre tonuri indraznete , dramatice. "Carry On" reuseste sa combine ritmurile unui imn pop adolescentin cu maturitatea versurilor scrise parca de varstnicii Billy Joel sau Paul Simon si se arunca intr-un refren cu rezonante inalte pe langa o interpretare mahnita.
 

Ruess nu este un tanar care sa se lase impiedicat de subtilitati si suna ciudat de vesel pe melodii care abordeaza subiecte precum tradarea, singuratatea sau moartea mamei sale.

"All Alone" si "All Alright" amesteca diferite sunete (beat-uri hip-hop , instrumente cu corzi, voci extrem de ridicate si un cor de copii) pentru a crea doua dintre cele mai bune melodii de pe album. In afara de acestea exista inca o mana de piese care vor reusi sa atraga atat noii fani cat si sa-i mentina pe cei vechi si sa-i convinga ca noua directie in care se indreapta trupa este cea mai buna varianta ("Why Am I The One" iese in evidenta); dar in mare parte "Some Nights" reprezinta incercarea trupei de a aborda noi dinamici si structuri.



Basul din bombasticul "One Foot" sigur iti va face masina sa zbarnaie si zanganeasca in timp ce "It Gets Better" suna ca un experiment care debordeaza de energie hiperkinetica. Reactia initiala poate fi una de dezgust, dar crede-ma cand spun acest cantec devine cu adevarat mai bun dupa cateva ascultari.

Cele sapte minute ale lui "Stars" nu sunt deloc stangace astfel fantezia intunecata si intortocheata a celor de la fun. incheie albumul cu o felie de epic pop orbitor. Multi vor observa folosirea autotune-ului care la prima ascultare deranjeaza si pare total inutila mai ales pe o voce ca cea a lui Ruess, insa din momentul in care incepi sa aluneci in atmosfera creata de melodie vei intelege ca este folosit cu scop artistic pentru a adauga un fler autentic sound-ului lor si pentru a continua sa indoaie barierele ca muzicieni.

"Some Nights" este compact, elegant, experimental dar intunecat. E epic, dar e introvertit. E foarte ciudat, dar extrem de comercial. E un mare si frumos oximoron. 

fun. vor atrage la fel de multi haters cat si fani iar daca istoria ne-a invatat ceva , asta este semnul ca ceva special se intampla. Un 9/10 din partea mea si pe repeat inca o saptamana.

Poate asculti si tu: The XX - Coexist

Au trecut 3 ani de cand cei de la The XX au sedus multimile cu minimalistul, sinistrul si totodata sexy-ul album "XX" doar ca apoi sa le lase atarnand si hranindu-se cu zvonuri despre noul material. Dar acum, precum o fosta iubita care speram se se reintoarca cu toate ca stim ca ne face rau, The XX sunt aici.

Subtilitatea vine in mai multe nuante, uneori atat de usoare incat sunt aproape imperceptibile. The XX, castigatori ai premiului Mercury cu albumul lor de debut din 2009 , nu au avut niciodata de gand sa-si revizuiasca sunetul pentru albumul numarul doi; dar ascultati de cateva "Coexist" si veti observa cat de evidenta este evolutia trio-ului din Londra.

La o prima ascultare, putine par a se fi schimbat. Pe "Angels" vocea delicata a lui Romy Madley Croft pluteste pe sunetele unei chitari care isi face simtita prezenta printr-o calmitate fara efort.
 

"Coexist" nu este o continuare directa din trecut; The XX s-au desprins din rutina de umplere a spatiilor goale cu ganduri despre ceea ce se va intampla in continuare, pentru a redescoperi viata in afara trupei. Odata cu plecarea lui Baria Qureshi din trupa, idei proaspete au luat nastere si multe si-au gasit locul pe noul album.

Din punct de vedere liric este un album de dragoste, de la primele bufeuri de afectiune pana la trauma separarii. Aceasta constanta permite muzicii sa se roteasca in forme noi. "Try" incepe cu un vuiet strangulat si sintetizat ce ne aminteste de G-funk; "Reunion" se desfasoara pe fundalul sunetelor ce ne poarta cu gandul la Caraibe iar "Swept Away" are un beat mai alert si totodata clasic care paseste foarte subtil.
 

Cei de la The XX au progresat, in urma sutelor de concerte sustinute in ultimii 3 ani, increderea lor a crescut si poate fi simtita pe fiecare dintre noile piese.

Unii ar putea pierde din vedere designul general minimalist al trupei, insa "Coexist" nu este un album cu piese de la care te astepti sa ti se taie rasuflarea prin ritmul lor : o reducere la tacere pe "Missing" este urmata de o revenire extraordinara a vocii lui Oliver Sim, acompaniat de chitara. E un moment electrizant.
 

Cu un stil muzical deosebit si usor de recunoscut, provocarea ridicata de cel de-al 2-lea album semnat The XX a fost pe de-o parte de a-si diversifica si extinde paleta de sunete iar pe de alta parte de a satisface cerintele unui public imens. Prin rafinament, mai degraba decat prin reinventare, au reusit sa surprinda audienta si implicit si pe mine. Il decorez cu un 9/10.

Despre albumul de debut am vorbit intr-una dintre postarile trecute pe care o puteti gasi AICI!

In timp ce faceam curatenie...

Ieri dupa-amiaza, dupa debate-uri interioare sfasietoare, m-am decis sa fac putina curatenie prin casa. Nu mica mi-a fost mirarea sa dau peste cateva obiecte ce au deschis sertarul cu amintiri.

Mai multe fotografii puteti gasi AICI!!!

Poate asculti si tu: The XX - "XX"

Cvartetul stralucitor si modest intitulat The XX s-a indreptat catre lucruri mari de la primii pasi facuti in lumea muzicala. Albumul lor de debut, intunecat si lent, a adus in prim plan , in 2009 , aceasta trupa tanara si proaspata, care nu a cautat sa fie pe vreun val si nu a castigat atentia mass-mediei prin controverse.
Nu exista nici o melodie care sa faca publicul sa se opreasca din ascultare, The XX pot fi savurati in intregime sau pe fiecare piesa in parte. Versuri de moda veche si un album de debut extrem de puternic si coerent, doar de atat a fost nevoie in cazul lor, pentru a atinge succesul.

Interactiunea vocala dintre Romy Madley Croft si basistul Oliver Sim este vedeta principala a acestui show. Romy aduce trupei o aura intunecata, frumoasa, Oliver contrasteaza uneori fara menajamente, dar in cele din urma se imbina moale realizand sunetul ce defineste trupa. Intr-adevar, fara ceea ce poate fi numit un vocalist mai putin impresionant, The XX n-ar suna, probabil, la fel de intunecat sau la fel de interesant.



De exemplu pe "Basic Space" , vocea aparent dezinteresanta a lui Sim reuseste sa castige atentia ascultatorului cand se imbina cu lamentatiile triste ale lui Croft. Dar nu doar interactiunea vocilor de barbat/femeie face ca "XX" sa fie un album grozav. Decat sa se grabeasca sa impresioneze ascultatorii cu cantece ce abunda in autotune si sintetizatoare, linia melodica este de asa natura incat in spatiile goale nu au fost inghesuite inutil sunete aproape imperceptibile.



Pe fermecatorul cantec cu care incepe albumul, "VCR" , linia melodica a chitarii se imbina cu sunetele ciudate ale unui xilofon pentru a ne purta intr-o atmosfera de visare. O poveste asemanatoare  se desfasoara si pe emotionalul "Heart Skipped A Beat" , sunetele chitarii si ale tobelor sunt rare, exact de ceea ce e nevoie pentru a  crea un context sumbru insa impresionant.



Nu conteaza ca majoritatea pieselor sunt despre sex si alte chestii, unele refrene si linii melodice create aici si cantate cu atat de putin efort sunt incredibil de impresionante pentru  o trupa indie noua. Indie-funk-ul depresiv de pe  "Islands" si balada "Stars" dau albumului o adancime neasteptata venita din partea a patru tineri aflati dintr-odata in lumina reflectoarelor.



"XX" este un debut minunat de sumbru si este reconfortant ca o trupa noua de indie sa poata lansa un atat de increzator si modest album si sa primeasca un numar atat de mare de critici pozitive. E o ascultare dificila, dar una la care din cand in cand simt nevoia sa ma reintorc.

In asteptarea noului album ce va fi lansat pe 10 septembrie, "XX" este medaliat cu un 8/10.