Poate asculti si tu: fun. - Some Nights

Putini sunt cei care au auzit de trio-ul New York-ez fun. inainte de succesul atins cu melodia "We Are Young". Albumul de debut , "Aim and Ignite" , a facut putina valva in Statele Unite, insa cel de-al 2-lea , "Some Nights" , a schimbat regulile jocului.

Vorbim despre un album extrem de stilizat; in urma colaborarii dintre trupa si producatorul hip hop Jeff Bhasker a rezultat un amestec izbitor, emotiv, indie-rock, radio-friendly, aromatizat cu beat-uri urbane. Cu toate aceste elemente pe post de fundatie, albumul ni se prezinta inchegat si rapid.

Baietii din fun. (Ruess, Jack Antonoff si Andrew Dost) au avut ca surse de inspiratie albume hip-hop precum "My Beautiful Dark Twisted Fantasy" al lui Kanye West si "Take Care" al lui Drake, doua albume in care emotia si extravaganta fuzioneaza perfect. Rezultatul acestor influente in combinatie cu sunetul indie-pop este exact acel ceva de care fun. avea nevoie pentru a atinge inaltimi electrizante.

Tesatura intro-ului care da si titlul albumului este formata din prestanta jurnalelor de stiri, rafalele unei opere si strigatele unui film de groaza, toate desfasurate intr-o atmosfera emo combinata cu cea a unei sali de bal.
 

Brodat cu accente teatrale, pe "Some Nights" - al 2-lea single - Ruess este in intregime in elementul sau. Vocea lui exuberanta urca si coboara cu usurinta, creand astfel un frumos du-te vino cu ajutorul ritmului de mars al fanfarei , in timp ce anumite efecte de autotune sunt presarate inspre sfarsit. Piesa nu stationeaza pe un anumit tempo pentru mult timp, purtand ascultatorul intr-o plimbare incitanta.



Primul single a stationat timp de 6 saptamani pe pozitia fruntasa a celebrului Billboard Hot 100, facand "We Are Young" primul cantec rock care sa atinga acest loc in ultimii 4 ani. Sfidand conventiile de compozitie, cantecul imbina ritmul alert cu cel domol si beneficiaza de backing vocals din partea talentatei Janelle Monáe.
 

In timp ce fun. ofera o portie destul de cheesy de pop-rock, sunt cumva in acelasi timp aproape de comparatii cu trupa Queen cand vine vorba despre tonuri indraznete , dramatice. "Carry On" reuseste sa combine ritmurile unui imn pop adolescentin cu maturitatea versurilor scrise parca de varstnicii Billy Joel sau Paul Simon si se arunca intr-un refren cu rezonante inalte pe langa o interpretare mahnita.
 

Ruess nu este un tanar care sa se lase impiedicat de subtilitati si suna ciudat de vesel pe melodii care abordeaza subiecte precum tradarea, singuratatea sau moartea mamei sale.

"All Alone" si "All Alright" amesteca diferite sunete (beat-uri hip-hop , instrumente cu corzi, voci extrem de ridicate si un cor de copii) pentru a crea doua dintre cele mai bune melodii de pe album. In afara de acestea exista inca o mana de piese care vor reusi sa atraga atat noii fani cat si sa-i mentina pe cei vechi si sa-i convinga ca noua directie in care se indreapta trupa este cea mai buna varianta ("Why Am I The One" iese in evidenta); dar in mare parte "Some Nights" reprezinta incercarea trupei de a aborda noi dinamici si structuri.



Basul din bombasticul "One Foot" sigur iti va face masina sa zbarnaie si zanganeasca in timp ce "It Gets Better" suna ca un experiment care debordeaza de energie hiperkinetica. Reactia initiala poate fi una de dezgust, dar crede-ma cand spun acest cantec devine cu adevarat mai bun dupa cateva ascultari.

Cele sapte minute ale lui "Stars" nu sunt deloc stangace astfel fantezia intunecata si intortocheata a celor de la fun. incheie albumul cu o felie de epic pop orbitor. Multi vor observa folosirea autotune-ului care la prima ascultare deranjeaza si pare total inutila mai ales pe o voce ca cea a lui Ruess, insa din momentul in care incepi sa aluneci in atmosfera creata de melodie vei intelege ca este folosit cu scop artistic pentru a adauga un fler autentic sound-ului lor si pentru a continua sa indoaie barierele ca muzicieni.

"Some Nights" este compact, elegant, experimental dar intunecat. E epic, dar e introvertit. E foarte ciudat, dar extrem de comercial. E un mare si frumos oximoron. 

fun. vor atrage la fel de multi haters cat si fani iar daca istoria ne-a invatat ceva , asta este semnul ca ceva special se intampla. Un 9/10 din partea mea si pe repeat inca o saptamana.

Poate asculti si tu: The XX - Coexist

Au trecut 3 ani de cand cei de la The XX au sedus multimile cu minimalistul, sinistrul si totodata sexy-ul album "XX" doar ca apoi sa le lase atarnand si hranindu-se cu zvonuri despre noul material. Dar acum, precum o fosta iubita care speram se se reintoarca cu toate ca stim ca ne face rau, The XX sunt aici.

Subtilitatea vine in mai multe nuante, uneori atat de usoare incat sunt aproape imperceptibile. The XX, castigatori ai premiului Mercury cu albumul lor de debut din 2009 , nu au avut niciodata de gand sa-si revizuiasca sunetul pentru albumul numarul doi; dar ascultati de cateva "Coexist" si veti observa cat de evidenta este evolutia trio-ului din Londra.

La o prima ascultare, putine par a se fi schimbat. Pe "Angels" vocea delicata a lui Romy Madley Croft pluteste pe sunetele unei chitari care isi face simtita prezenta printr-o calmitate fara efort.
 

"Coexist" nu este o continuare directa din trecut; The XX s-au desprins din rutina de umplere a spatiilor goale cu ganduri despre ceea ce se va intampla in continuare, pentru a redescoperi viata in afara trupei. Odata cu plecarea lui Baria Qureshi din trupa, idei proaspete au luat nastere si multe si-au gasit locul pe noul album.

Din punct de vedere liric este un album de dragoste, de la primele bufeuri de afectiune pana la trauma separarii. Aceasta constanta permite muzicii sa se roteasca in forme noi. "Try" incepe cu un vuiet strangulat si sintetizat ce ne aminteste de G-funk; "Reunion" se desfasoara pe fundalul sunetelor ce ne poarta cu gandul la Caraibe iar "Swept Away" are un beat mai alert si totodata clasic care paseste foarte subtil.
 

Cei de la The XX au progresat, in urma sutelor de concerte sustinute in ultimii 3 ani, increderea lor a crescut si poate fi simtita pe fiecare dintre noile piese.

Unii ar putea pierde din vedere designul general minimalist al trupei, insa "Coexist" nu este un album cu piese de la care te astepti sa ti se taie rasuflarea prin ritmul lor : o reducere la tacere pe "Missing" este urmata de o revenire extraordinara a vocii lui Oliver Sim, acompaniat de chitara. E un moment electrizant.
 

Cu un stil muzical deosebit si usor de recunoscut, provocarea ridicata de cel de-al 2-lea album semnat The XX a fost pe de-o parte de a-si diversifica si extinde paleta de sunete iar pe de alta parte de a satisface cerintele unui public imens. Prin rafinament, mai degraba decat prin reinventare, au reusit sa surprinda audienta si implicit si pe mine. Il decorez cu un 9/10.

Despre albumul de debut am vorbit intr-una dintre postarile trecute pe care o puteti gasi AICI!

Poate asculti si tu: The XX - "XX"

Cvartetul stralucitor si modest intitulat The XX s-a indreptat catre lucruri mari de la primii pasi facuti in lumea muzicala. Albumul lor de debut, intunecat si lent, a adus in prim plan , in 2009 , aceasta trupa tanara si proaspata, care nu a cautat sa fie pe vreun val si nu a castigat atentia mass-mediei prin controverse.
Nu exista nici o melodie care sa faca publicul sa se opreasca din ascultare, The XX pot fi savurati in intregime sau pe fiecare piesa in parte. Versuri de moda veche si un album de debut extrem de puternic si coerent, doar de atat a fost nevoie in cazul lor, pentru a atinge succesul.

Interactiunea vocala dintre Romy Madley Croft si basistul Oliver Sim este vedeta principala a acestui show. Romy aduce trupei o aura intunecata, frumoasa, Oliver contrasteaza uneori fara menajamente, dar in cele din urma se imbina moale realizand sunetul ce defineste trupa. Intr-adevar, fara ceea ce poate fi numit un vocalist mai putin impresionant, The XX n-ar suna, probabil, la fel de intunecat sau la fel de interesant.



De exemplu pe "Basic Space" , vocea aparent dezinteresanta a lui Sim reuseste sa castige atentia ascultatorului cand se imbina cu lamentatiile triste ale lui Croft. Dar nu doar interactiunea vocilor de barbat/femeie face ca "XX" sa fie un album grozav. Decat sa se grabeasca sa impresioneze ascultatorii cu cantece ce abunda in autotune si sintetizatoare, linia melodica este de asa natura incat in spatiile goale nu au fost inghesuite inutil sunete aproape imperceptibile.



Pe fermecatorul cantec cu care incepe albumul, "VCR" , linia melodica a chitarii se imbina cu sunetele ciudate ale unui xilofon pentru a ne purta intr-o atmosfera de visare. O poveste asemanatoare  se desfasoara si pe emotionalul "Heart Skipped A Beat" , sunetele chitarii si ale tobelor sunt rare, exact de ceea ce e nevoie pentru a  crea un context sumbru insa impresionant.



Nu conteaza ca majoritatea pieselor sunt despre sex si alte chestii, unele refrene si linii melodice create aici si cantate cu atat de putin efort sunt incredibil de impresionante pentru  o trupa indie noua. Indie-funk-ul depresiv de pe  "Islands" si balada "Stars" dau albumului o adancime neasteptata venita din partea a patru tineri aflati dintr-odata in lumina reflectoarelor.



"XX" este un debut minunat de sumbru si este reconfortant ca o trupa noua de indie sa poata lansa un atat de increzator si modest album si sa primeasca un numar atat de mare de critici pozitive. E o ascultare dificila, dar una la care din cand in cand simt nevoia sa ma reintorc.

In asteptarea noului album ce va fi lansat pe 10 septembrie, "XX" este medaliat cu un 8/10.

Lazy summer days need : The Vaccines - What Did You Expect from the Vaccines

Vara trecuta, cu luni înainte ca trupa sa fie ridicata in slavi de revista britanica The New Musical Express (NME) care anunta "The Return of the Great British Guitar Band",site-ul revistei parea deja îngrijorat cu privire la doza mult prea mare de entuziasm adunata in jurul trupei londoneze. După dezbaterea aprinsă, care a urmat rapid în presa de muzică din Marea Britanie, discuţia a ajuns sa sune ca o profeţie. Intre timp, de la criticii trupei, cu greu iesea la lumina o recenzie care sa nu contina vreun joc de cuvinte pe seama titlului albumului de debut,  What Did You Expect from the Vaccines?.
The Vaccines, spre binele lor, sunt mai retinuti cu privire in ceea ce priveste aşteptările, decât sustinatorii şi criticii deopotrivă. Condusi de Justin Young, care initial canta indie-folk sub numele de Jay Jay Pistolet, şi chitaristul Freddie Cowan, al cărui frate mai în vârstă face parte din trupa The Horrors, tipii ăştia au fost constienti inca de la inceput cum entuziasmul poate fi o sabie cu două tăişuri - una care deja a propulsat "pub"-rock-ul lor in partea superioara a clasamentelor de specialitate din Marea Britanie, iar alta care pune sub semnul intrebarii  impactului trupei pe termen lung. Adevarata gluma pe seama titlului albumului se concentreaza in jurul subiectului dezbatut de trupa in cel de-al doilea single, "Post Break-Up Sex".
Răspunsul, in piesa respectiva, este că ar trebui să ne aşteptăm la o şansă de a uita iubirile noastre trecute pentru puţin timp, urmata de un sentiment de vinovăţie copleşitoare.



Zumzetele chitarilor, vibratiile groase şi ritmurile saltarete sunt lipsite de orice sclipire de originalitate, care ar putea ajuta ascultătorii sa nu se gândeasca obsesiv la alte trupe precum Ramones, The Jesus and Mary Chain sau The Strokes. Altfel nu e nici o ruşine în a asculta melodii catchy pe tonuri concise, brusc executate în care se vorbeste despre diferite probleme infantile din relaţii, iar acest album are mai mult decat câteva.

The Vaccines suna cel mai bine atunci când sunt optimisti, pe ritmuri rapide şi devin surprinzător de greu de scos din cap.



"If You Wanna" bubuie precum o parada militara si ne canta despre o fosta iubita pe care ar primi-o inapoi intr-o secunda, iar "Nørgaard" este o oda jucausa si putin necioplita despre un model danez.



Dar exista, de asemenea, "Blow It Up", care seamana prea ostentativ de bine cu "I Should Have Known Better" de la Beatles, pentru a putea fi savurata pe cont propriu. Este destul de uşor să ne imaginăm ca piesele mai putin upbeat vor merge de minune ,cantate in soare, unei mulţimi ametite cu bere.

The Vaccines au si cateva imnuri umplute cu beat-uri lesinatoare specifice trupelor de fete : "Wetsuit" ne aduce aminte inca o data de o multime pop pe o plaja californiana , iar "All in White" are un ecou specific trupei U2.



Momentul cel mai ciudat este dat de balada "Family Friend", care urca usor catre un perete de zgomot neutru si jenant.

Ca o concluzie finala, Young se întreabă cu voce tare, dacă toată lumea se simte într-adevăr "as high as a kite": "Well, I don't really know if they do, but they might.", iar gandul ma duce direct la scketch-urile comice intitulate "Lowered Expectations" - MadTV.


Articol publicat si pe urban.ro .