"Portretul unui barbat imatur" - Luis Landero (recenzie) - vALLuntar

Fiind prima carte a carei recenzii urma sa o scriu, am ales-o intuitiv dorindu-mi inca de la inceput sa citesc ceva cu care sa rezonez iar pe parcurs chiar am subliniat cateva randuri care mi s-au parut interesante. Pentru cei care n-au aflat deja, despre intreaga poveste de la care a plecat totul , campania vALLuntar  initiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA, puteti citi AICI!.

Revenind la cartea de fata, aceasta este o confesiune a unui barbat spaniol aflat ,cel mai probabil, pe patul unui spital in ultima seara a vietii sale. Alaturi de el am trecut prin jocurile si iubirile visatoare ale copilariei, aventurile tumultuoase ale tineretii, dragostea, frica de singuratate, prietenia si tradarea; am aflat gustul puterii doar ca mai apoi sa ingenunchez in malul slabiciunii si am purtat masti care de care mai colorate pentru a incerca astfel sa aduc un strop de vibratie rutinei de zi cu zi. M-am simtit impreuna cu el si sotia lui, dizolvat, toti trei ca niste biscuiti, in aceeasi cafea. M-am dus si m-am intors si in aceasta calatorie am cunoscut oameni, am ras si m-am intristat, am construit si am daramat si mi-am consumat sufletul.


Am constientizat ca si mie ca si lui imi place sa asist la discutii doar de dragul de a asculta muzica limbii. Ma relaxeaza intonatia, timbrul vocilor, accentele, pauzele, pe langa gesturi, desigur.
Nu de putine ori, in viata mea, mi-as fi dorit sa ma scufund in tacere caci nu aveam nimic de spus insa nu stiu cum ma trezeam vorbind aiurea deja pret de cateva ore si ma oripila gandul ca eu sunt zevzecul care trancane necontenit fara sa aiba nimic interesant de spus, si culmea caci de genul asta de oameni imi e sila si-atunci m-a pornit sila de mine. Si eu ca si el ma gandesc ca exista doi de mine inauntrul meu: unul rational, intelept, care joaca rolul fratelui cel mare si un altul razgaiat, naiv, absurd, un bufon.

Alteori, la fel ca personajul din carte, cu precadere noaptea, mi se umple mintea de amintiri pe care le-am crezut demult uitate. Ma gandesc ca exista in mine franturi de timp pe care nu le-am folozit, stau netraite, neatinse, suspendate in eter. Sunt bucati de dupa-amiezi plictisitoare sau crampei de dimineti copilaroase de primavara ce seamana cu bancnotele sau maruntisul ratacit prin buzunare peste care dai din intamplare.

Reflectand la viata lui, personajul simte ca a trait fara sa aiba un sens anume, fara ca existenta sa sa creasca gradual pana sa atinga un punct culminant si apoi sa rasufle impacat deznodamantul. Astfel se simte neimplinit, dezechilibrat, imatur. Reflecta de multe ori asupra iubirii si a mortii. (nu sunt acestea cele doua mari si complementare experiente omenesti?!)

In concluzie am rezonat puternic cu trairile si gandurile personajului insa la sfarsitul zilei ramane la latitudinea fiecaruia sa decida cum vrea sa-si traiasca zilele-i ramase pe acest pamant. Cartea este mult mai usor de digerat decat "Cartea nelinistirii" a lui Pessoa, cu care ma lupt de cateva luni bune si care se apropie ca structura si stil de aceasta. O recomand celor care adora sa citeasca jurnale, confesiuni si observatii.

P.s.: Mi-am permis sa adaug o poza in care am incorporat coperta cartii si una dintre fotografiile care am simtit ca s-ar potrivi cu subiectul cartii.

P.s.2: Abia astept sa plantez un copac alaturi de toti ceilalti vALLuntari, pentru asta am nevoie de ajutorul tau: 15 comentarii = 1 copac plantat. Asa ca spor la scris!