Portia mea de rabdare

Din totdeauna m-am regasit in unul dintre colturile ringului, transpirat, inversunat, nelinistit. Iar ea, tacuta ca de obicei, cu un zambet compatimitor, ma priveste blajin aproape indiferent. Stie ca sunt dispus sa lupt pana in panzele albe pentru ceea ce imi doresc acum,in momentul acesta. Stie ca va castiga. E atat de sigura. Oh,da! Ii pot citi siguranta impunatoare in ochi. As vrea sa fie sfidatoare, sa se dea mare si sa se impuna; sa se laude singura cu toate tertipurile sale de pret si sa-mi dea peste nas cu manusa de duel. Insa ea este atat de linistita si sigura pe sine fara a intrece vreo regula de bun simt , incat ma scoate din minti. E ca un drog. O vreau asa de tare dar totusi ma lupt caci stiu ca-mi va da dependenta, iar eu sunt un animal salbatic, sunt un leu …nimeni nu-mi dicteaza ce si cum sa fac; eu sunt propriul meu stapan. Jocul picioarelor si pumnii stransi, proteza de protectie ma jeneaza, parca nu mai pot respira, vreau sa aud gongul! Nu e nici prima si cu siguranta nici ultima mea rafuiala cu Rabdarea. O sa ma invete inca o data aceeasi lectie, aceeasi lectie pe care eu, ca un copil incapatanat ce sunt, refuz sa o retin si de aceea revin de fiecare data in acest ring pentru a-mi fi predata si explicata. Rabdarea n-o sa ma ia la pumni cu toate ca as vrea sa o vad vanata, ea nu o sa imi aplice vreun croseu stanga sau vreun uppercut cu toate ca mi-as dori sa o vad K.O., ea isi va pastra manierele, se va misca gratios intr-un dans de stanga-dreapta si ma va ameti din trei piruete. O piedica pusa cu delicatete sau un suav branci ma va trimite cu fata la podea. Ea nu va rade batjocoritor in spatele meu si nu-si va sarbatori victoria deoarece cu fiecare data cand ma gaseste in ring, gata de inca un meci, stie ca a pierdut…. Poate de aceea e si atat de tacuta…poate e de fapt trista…Rabdarea tot incearca sa-mi spuna ca lucrurile bune vin pentru cei ce asteapta insa eu ca un nebun i-o intorc spunand ca am asteptat deja prea mult; fiecare zi irosita nu se mai intoarce…nu poti cumpara momentele trecute. Iar ea ma priveste cu mila si-mi spune ca sunt zile irosite doar daca stau si ma gandesc ca nu pot avea ceea ce-mi doresc acum…intr-un viitor apropiat voi fi fericit insa pana atunci ar trebui sa valorific fiecare clipa…o carte citita, o plimbare cu un prieten, un film, sunt atatea lucruri cu care mi-as putea umple timpul in loc sa ma gandesc doar la ceea ce vreau acum, aici…ca un copil rasfatat ce sunt. Rabdarea e blajina; e grea si enervanta pentru cei ce n-o cunosc, insa atat de apreciata pentru cei ce ajung sa o cunoasca.
Acum stam la un pahar de impacare pe banca de langa ring. Suntem doar eu si ea. Si e atat de firava. Se uita la mine cu ochii ei mari si impaciuitori. Ar vrea sa ii promit ca o sa dureze insa stim bine ca ne vom reintalni. Peste o zi, peste o saptamana, poate o luna sau mai mult o sa ma razvratesc si o sa simt din nou mirosul imbacsit al podelei ringului de box. Si ea va fi intocmai la fel de neclintita si manierata in miscari, poate chiar un pic mai trista. Dar pana cand voi simti nevoia de a-mi lua portia de rabdare mai e timp. E timp destul cat sa clarific 2,3 probleme. Imi intorc capul si o privesc. Ea ma urmareste deja. Altcandva m-as fi fastacit dar altcandva e demult o amintire. Ea imi zambeste intelegator iar eu imi cobor privirea si dau afirmativ din cap. “-Ai dreptate!” si strang usor din buze. Poate am sa termin cartea aceea pe care am inceput-o cu ceva timp in urma. Da, chiar asta am sa fac.

"Donna avea 2 ani..."

"Donna avea 2 ani cand s-a intamplat. Nu-si aminteste nimic. Timpul a trecut si noua ne place sa credem ca ne-am schimbat dar de fapt totul e la fel. Am apasat clanta si usa s-a deschis. Blonda din dreptul mesei,tipul cu sapca albastra si cei doi interlocutori ai lui au intors privirea inspre mine. Jacheta mea inca miroase a benzina. N-a fost o zi usoara de munca. Inchid incet usa,imi sterg sudoarea imaginara de pe frunte si strang din buze. Dau din cap si ei imi raspund la salut. Era vara atunci. Prima noastra iesire in mijlocul naturii. Conduceam un Chevy batran care parea sa se dezmembreze total la cel mai mic impact dar care era comoara mea. Lidia radea in dreapta mea. Donna era in bratele ei si cateva raze de soare o faceau sa-si tina ochii intredeschisi. La radio se auzea Bryan Adams - Summer of '69. Aveam o urma copilareasca de zambet intiparita pe chip. Annie fredona de pe bancheta din spate. Isi legana ursuletul de plus in ritmul melodiei,Tommy-bear,dupa numele unchiului ei preferat,fratele Lidiei.
-Haide,tata,canta cu mine!imi spuse.
Am zambit un pic jenat:
-Sunt prea batran pentru asta.
-Ce? Batran? Nu poti fii serios!?! Asta ar insemna ca si eu sunt batrana,iar Jackie mi-a spus acum cateva zile ca nu-mi da mai mult de 25 de ani! mi-a dat Lidia peste nas.
-Oho,ai vrea tu!i-am zambit ironic inapoi.
-Bucata ruginita ce esti!mi-o taie din scurt.
-Nu,tata e cel mai tare!
-Merci,Annie! Vezi,Lidia,o am pe cea mare de partea mea. Jocul s-a terminat. Echipa albastra castiga. Bate palma,Annie!
-Nu,nu,nu! Eu o am pe cea mai dulce fiinta din lume chiar aici si ea valoreaza cat un jackpot de 1000 de puncte. Voi ati pierdut,noi am castigat. Si ii atinse palma Donnei in semn de onorare a victoriei. Apoi zambi,atat de cald inspre mine incat pret de o secunda toate momentele frumoase pe care le-am petrecut mi-au trecut ca un flashback prin fata ochilor: prima intalnire,primul sarut,prima noapte uitandu-ne la stele,nasterea lui Annie,nunta,nasterea Donnei,aniversarile,toate momentele de tandrete alaturi de femeia visurilor mele. Am luat-o de mana si i-am zambit inapoi din toata inima.
De-atunci nu am mai stiut sa zambesc. A fost ca si cum as fi uitat sa merg pe bicicleta,ca si cum as fi uitat sa inot. Asa,dintr-o data s-a ivit un perete negru intre gandurile mele si actiuni. Imi imaginam ca merg pe bicicleta,eram urcat in sa dar la prima pedalare imi pierdeam echilibrul si cadeam cu barbia in pamant. In clipa exact urmatoare eram in apa. Stiam ca trebuie sa dau din maini si din picioare pantru a ramane la suprafata dar era ca si cum aveam doua ghiulele legate de picioare. La fel era si cu zambitul. Din politete sau la o gluma buna as fi vrut sa-mi ridic colturile gurii,sa-mi curbez usor buzele in sus dar muschii fetei parca imi erau paralizati. Creierul meu isi pierduse functia prin care se realiza zambetul. 17 iulie e ziua in care zambetul meu a murit.
Am tras un scaun si m-am asezat. Tipul cu sapca albastra a luat loc langa mine si ceilalti rand pe rand la fel. Un tanar cu ochelari si camasa galbena s-a apropiat de pupitrul din fata noastra si ne-a salutat:
-Bine ati venit! Sper ca toti ati avut un weekend linistit. O sa incep prin a va spune ca azi este o zi mareata pentru cineva de aici. Chase,te rog,vino in fata sa ne impartasesti bucuria ta.
Inchid ochii pret de cateva clipe. Inspir adanc si ma ridic. Merg la pupitru si incerc sa-mi adun vorbele. Imi dreg vocea si incep:
-Salut!Eu sunt Chase!
-Buna,Chase!spun toti in cor.
-Azi implinesc 6 luni de cand am baut ultima data.
Ei ma aplauda. Imi ridic capul din pamant. Vad cateva zambete de incurajare. Ma cred un castigator. Dar ei nu stiu. Nu stiu ca eu sunt cel mai mare invins. Azi se implinesc 2 ani de cand Lidia mi-a ucis copilul."